Page 72 - 2015_revista_noastra_nr_43-44
P. 72

Monica Violeta David                                                 DEBUT


                                  Statuia lui Pompei




                Inițial, fața ei îmi trăda echilibrul, retragere și rațional, văzând deci, în scriitura ei tema trădării
         inspirată din scrierile istorice din perioada antichității: detașarea geniului, deci postura romantică.
                                                                                        prof. Cristina Chiriac
               Încă se mai observa pata. Își pierduse roșul sta-
        cojiu, dar așa, imortalizată în gheață și imprimată per-
        manent ca un petic negricios pe treptele din piatră,
        perpetua amintirea unui fapt incert. Să fi alunecat din
        neatenție și totul să fi fost doar un accident? Sau să fi
        fost împinsă?
               Pe șira spinării mi se cățără - pentru prima dată
        de când ne proptisem una lângă alta pe prima treaptă
        de sus a scărilor - un fior diferit față de cele anterioare
        lui. Pentru o clipă mi se păru că toate vertebrele s-au
        ciocnit rând pe rând ca într-un xilofon și că sunetul
        ce-mi țiuia neobișnuit în urechi era altceva decât un
        acces de tuse. Auzi la mine, incertitudine!
               Crezi că aici e locul cel mai bun pentru o criză
        de isterie? grăi o voce monotonă, lipsită de culoare, la
        fel ca vremea de primăvară fragedă, demnă mai de-
        grabă de versurile lui Bacovia.
               De n-aș fi petrecut ani de zile descifrându-i
        nuanțele subtile, vocea cu tentă alto a Elenei nu mi-ar
        fi pus o presupusă întrebare. Chiar și acum nu puteam
        să știu cu certitudine dacă nu intenționase, de fapt, să
        folosească un ton enunțiativ, dar eram mai aproape
        decât oricine de cea mai verosimilă constatare.
               „Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de
        plumb și funerar veștmânt/ Stam singur în cavou… și
        era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb.” recită            grafica: Mihaela Starueala
        placid prima strofă din „Plumb”, cuvintele tăind aerul
        stătut cu o gentilețe fluidă, înghițite mai apoi de vocile Din trei au rămas două. Mai puține, dar parcă tot prea
        care-și șopteau șuierător la baza treptelor.          multe. Ziua aceea a fost doar un pretext. Ți-am spus
               Perspicacitatea şi misterul au fost primele lu- de atunci: ”ALEA IACTA EST”, zise molcom, deja
        cruri pe care le-am remarcat la Elena, pe lângă ochii coborând alene.
        măslinii, ce nu-și pierd niciodată pelicula fină de ceață    În timp ce se îndepărta, privirea-mi zăbovi mo-
        care  îi  acoperă,  proiectând  perpetua  nesiguranță. mentan peste umărul ei, mai exact pe una din paginile
        Acum, privirea-i sfredelitoare arunca sulițe peste mar-  cărții. Nici nu schițase un gest tentativ de a o închide.
        ginea cărții învelită într-o pagină de ziar către grupul Oricât aș fi mijit ochii, imaginea printată pe pagina în-
        ce se cuibărise lângă balustradă.                     gălbenită de timp refuza să se clarifice.
               Nu  a  fost  un  accident  și  o  știm  amândouă.     Elena se opri imediat ce ajunse jos, încă absor-
        Mara a împins-o pe Diana. Era iarnă, dar nu și gheață. bită de lectură. Grupul de elevi se despărți ca apele
        Nici măcar nu apucase să ningă. De ce te minți? De Mării Roșii în fața lui Moise, analogie care m-ar fi
        ce ți-e frică? îmi spuse, fiind neafectată de prezența făcut să râd dacă n-ar fi fost tratată ca un bolnav de
        alaiului Marei.                                       lepră. Elena își văzu liniștită de drum, impasibilă la
               Știa de ce mi-e frică. Știa de ce trupul meu se cei din jur, lăsându-mă pradă gândurilor care abia
        învățase deja să-și suprime dorința de a scrâșni din așteptau să se înfrupte.
        dinți atât de puternic încât puteam să simt scântei dan-     Mai mult ca sigur că îmi aminteam ziua aceea.
        sând pe limbă. Și poate de aceea nu se arătă surprinsă Și acum puteam simți gustul fierii în gură și senzația
        când am privit-o fugitiv, fără să întorc capul de la pata neplăcută de déjà-vu. Era jumătatea lunii noiembrie.
        de pe trepte, doar ca să-i transmit un scurt mesaj:   O  zi  de  marți  care  se  anunța  a  fi  ca  oricare  alta.
        Cruță-mă!                                             Clopoțelul anunțase de câteva minute bune începutul
               Mai ții minte ziua aceea? Pe Victoria deja o ex-  primei ore și profesoara făcuse de ceva timp prezența.
        pediaseră. Cine știe de când plănuiau să-i facă vânt?  Eu și Elena ne așezasem comod exact în banca din
        Totuși, n-au fost zgârcite, n-au precupețit niciun efort.  centrul clasei și ne începusem nederanjate jocul.

           REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44                                                                        69
   67   68   69   70   71   72   73   74   75   76   77