Page 40 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

ESEU

lasă loc unui sonet și mai franc, care aduce în atenție
un portret și mai crud (tandru-crud). Aici, se elimină
distanța dintre model și poet până într-acolo încât se
deduce că e un sonet conjugal. Scopul declarației de
dragoste e rizibil: în locul exaltării cu care ne-a
obișnuit Ronsard, în loc să contemple frumusețea fe-
minină, Berni creează cu prudență comică un spațiu
prielnic virtuții, excluzând toți posibilii admiratori care
ar putea râvni la inima alesei lui. Frumusețea ei știrbită
de timp e compensată de laude spuse în răspăr. Totul
e o strigare publică demnă de un bufon spiritual, care
nu uită să arunce săgeata sa otrăvită în ochiul prede-
cesorilor. Alături de cariile nevestei, se strecoară o în-
cercare de a le idealiza: Sublimă armonie, gesturi
grele/ De măreție!
Astfel, trecând prin convenții, transmițând pa-
tima dragostei, distilând-o filosofic și apoi aruncând
întregul repertoriu în favoarea unui contra-discurs, a
unui contra-limbaj marcat de scepticism și neliniște,
sonetiștii folosesc superlativul estetic pentru a ali-
menta mentalitățile timpului lor, urmând să-l
desființeze din același motiv; anume pentru a ține
pasul cu cele care le înlocuiesc treptat pe anterioarele.

grafica: Carmen Săpunaru

grafica: Elena Taban

lui Ahile i se diminuează curajul prin acuzația că
acesta i-ar veni exclusiv de la Zeus, așadar se anihi-
lează orice merit personal. Iubita cântată e de fapt o
inumană creatură, o făptură banală, avidă de plăceri
și de admirație. Ea merită să fie iubită doar atunci când
sonetul o face vrednică de atenție, declarația e însăși
înălțarea spirituală a modelului, aici stând orgoliul
poetului, încrederea în actul său spiritual.
W. Shakespeare transformă furia împotriva
unui model pe nedrept idealizat într-o revoltă stilistică.
Ochii, pielea, dinții, mersul, parfumul sunt toate de-
parte de a atinge perfecțiunea, fiecare vers neagă ce a
fost construit anterior. Venus telurica e înțeleasă altfel:
iubita extraordinar de frumoasă care prin trăsăturile
sale îmbată simțurile, care prin ispita armonioasă a de-
taliului fizic îndeamnă la contemplație e acum o fe-
meie simplă, cu adevărat telurică… greoaie, rigidă,
emanând un damf aparte, puțin trecută. Sonetistul tre-
buie să găsească puterea de a întrevedea Frumosul în
Comun, nu de a privi și a căuta Absolutul. Ultimele
două versuri demaschează sonetul tradițional și îi arată
zădărnicia expresiei… toate elogiile dinainte sunt min-
ciuni și iubita pe care o cântă cu luciditate Shakespeare
a mai fost cântată și de alții, doar că în alți termeni.
Dacă asta se întâmplă acum, se creează impresia unui
precedent.
Se insinuează că idealizarea - dusă până la
discrepanțe ridicole între femeie și proiecția sa literară
- e o practică, nicidecum o excepție. Această poezie

REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44 37