Page 39 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

ESEU frumusețe desăvârșită. Originea acestei perfecțiuni e
obligatoriu supranaturală și admirația poetului e eclip-
Autorii pe care i-am ales pentru această scurtă sată de alți doi pretendenți iluștri: Eros și Cerul,
demonstrație provin din patru culturi europene dife- (imagini masculine pentru două noțiuni distincte –
rite, patru culturi surprinse în același moment istoric dorința, probabil numărul mare de pretendenți care ro-
– secolul al XVI-lea renascentist. Primii doi, Ronsard iesc în jurul Cassandrei, și virtutea) așadar lui nu îi ră-
și Camões, valorifică registrul deja consacrat în sonet, mâne decât distanța privitorului uimit, el contemplă,
mereu la superlativ, prin care se cântă frumusețea fe- cântă și absolutizează (icoanei sfinte-a feței tale). Fi-
minină. Atmosfera generală e una de exaltare, con- zionomia femeii este dinamică, însuflețită de tot felul
struită prin întrebări retorice, prin ușoare ironii la de grimase și toate aceste micromișcări sunt în per-
statutul autorului însuși (umilința în fața subiectului fectă armonie, trăsăturile sunt însuflețite de emoții și
adorat), prin asumarea unor influențe pe aceeași linie asta oferă chipului o caldă măreție, o perfecțiune sur-
(Ronsard care citește Petrarca și ajunge să-i înțeleagă prinsă în mijlocul existenței ei frenetice. Calda
lamentațiile numai după ce e și el rănit în dragoste, se măreție este senzualitatea conținută în demnitatea unei
închide ciclul unor evenimente sentimentale comune frumuseți atât de alese, așa cum blândețea e o valoare
reproduse prin forme literare comune, ajungându-se la complementară îndrăznelii. Exceptând aceste subtile
simetria dintre model și admirator) și prin enumerații opoziții, iubita e o autentică Venus telurică: păr de aur,
mitologice. Camões scrie apoi un sonet de tranziție pielea ta trandafirie, mărgeanul ce-mi sfâșie/ Inima-
între elogiu și farsă, care revendică femeii toate iluziile n dinți de fiară, lumina/ Frumoșii ochi și aici, poetul
stilistice cu care a înconjurat-o până acum și fără suita alunecă într-o contemplare mai înaltă, căci prin sonet
de imagini consacrate, femeia cea de toate zilele este fața devine icoană, deci încadrată de adorație și sens.
o inumană creatură. Textele cunosc apoi o ironie din Camões își vede iubita în sonetul Din tot ce
ce în ce mai acută, sonetistul devine mândru de pute- avea Natura ca mândrețe ca o sumă de elemente
rea sa discursivă (până la urmă, vocea sa e dominantă, desăvârșite, luate din natură. E același inventar estetic
iar femeia e doar un pretext lingvistic să-și exprime pe care îl face și Ronsard, doar că aici distanța dintre
arta) și tocmai acest orgoliu schimbă traseul creator: sonetist și model este una demnă. Camões surprinde
sonetistul nu mai caută să dezvolte o relație de identi- orice sugestie vizuală și transformă un corp într-un
tate cu predecesorii săi, el se desprinde violent, folo- obiect de adorație, respectând principiul pictorilor vre-
sindu-se de convențiile deja perimate pentru a-și mii – ia elemente frumoase disparate și le asamblează
construi un contra-discurs, asta până când ajunge să-i într-o creație răpitoare, imaginând imposibilul,
dezvolte un altfel de limbaj cu altfel de imagini. So- imitând viața în tot ce are ea mai sublim. Din nea și
netul va cunoaște o criză în clasicism pentru ca apoi roze, aur și rubine/ Făcu o îngerească frumusețe se
să redevină fecund în romantism, încărcat de vise și observă materialele prețioase și direcția previzibilă a
dorințe de contopire cu Unul. Această criză e expri- comparației… iubita e un înger, e firește o reprezen-
mată aici de Francesco Berni cu un portret ludic despre tare divină.
soția sa și de W. Shakespeare, cu celebrul sonet 130, Dacă până acum iubita se naște din complici-
în care iubirea nu mai depinde de frumusețea senzuală tatea naturii, acum se descompune. Toată făptura ei e
a femeii, iubirea e o stare de fapt, care sfidează toate un dar: fie din partea divinității (așa explicându-se ne-
așteptările epocii; cu alte cuvinte, este un elogiu al iu- voia unui inventar mitologic – Venera, Atena, Arte-
birii sub forma unei farse crude jucate sensibilității re- mis), fie din partea sonetistului (figurile de stil
nascentiste. idealizând o femeie comună). Aceasta e răzbunarea
În sonetul lui Ronsard, iubita ajunge să fie poetului care fură femeii strălucirea lirică. E aceeași
obiectul unui cult estetic, întregul ei corp radiind o răzbunare pe care o găsim în Iliada, atunci când erou-

36 Tițian - Amor sacru și amor profan REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44