Page 17 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

ESEU Recluziunea trebuie să aibă loc spre centru, iar lipsa
reperelor impune o lipsă a Centrului. Trupul, cavoul,
punct fix, de a focaliza, pentru a-și putea exercita chiar camera, casa, orașul și, mai apoi, lumea toată sunt
rolul propriu – de a vedea („pe câmp sinistre șoapte spații similare, diferențiindu-se doar prin dimensiune,
trec pe vânt/ (...) pustiu adânc/ ascult atent privind un toate având în sine nesfârșitul, monotonul și pustiul,
singur punct” – Amurg de toamnă). Chiar și atunci niciuna nereprezentând un capăt.
când privirea ar părea îngrădită, modelul pe care Simțul orientării este la fel de precar și dacă ne
spațiul este structurat fiind acela de „boîtes gigognes”, raportăm la exterior, și dacă ne raportăm la interior și
așa cum îl numește Daniel Dimitriu, („Case de fier în vom vedea acest fapt prin analiza a două spații pe care
case de zid.” – Nocturnă), ar părea că avem mai de- le vom identifica, întorcându-ne la teoria lui Augé, ca
grabă de-a face cu o organizare fractalică, infinită, ase- fiind non-locuri: drumul și casa. Acestea definesc două
mănătoarea burților de pește din Iona lui Sorescu sau realități diferite și complementare: 1. spații formate în
cojilor de ou din elegia lui Nichita. Claustrarea este în vederea îndeplinirii unui scop exact (pentru transport,
primă fază o iluzie. Ea nu se naște prin raport cu tranzit, etc.), în cazul drumului, și 2. spații care se de-
spațiul imediat (casa, camera, orașul), ci prin raport cu finesc prin raportul pe care indivizii îl stabilesc cu
presupusul exterior al provinciei, lumea întreagă. Ast- acestea, casa. Marc Augé spune despre non-locuri că
fel încât, nu mai putem identifica nici o formă de ago- impun un ritual comportamental și că impun identitate
4
rafobie, pentru că cele două tipuri de fobie se individului și nu invers . Vom vedea cum drumul, își
împletesc dând naștere unei frici noi, o frică mai pu- pierde rolul de organizator al spațiului și cum unifor-
ternică și mai apăsătoare decât cele dinainte, o frică pe mizează indivizii, dând naștere unor categorii cu rol
care nu o mai putem plasa în apropierea spațiului ci a social bine definit și unidimensional.
existenței în sine într-un univers care nu mai are În versurile „Amanții mai bolnavi, mai triști,/
speranța capătului (fizic) sau a sfârșitului (ontologic). Pe drumuri fac gesturi ciudate.” (Nervi de toamnă)
Redirecționând privirea din nou asupra spațiului, „re- putem observa uniformizarea. Nu se vorbește despre
3
cluziunea care își atinge apogeul “ prin interiorizarea “unii amanți” sau despre “niște amanți”, ci despre
absolută în cavou sau în trup nu mai poate fi valabilă. „amanții” cunoscuți, personaje obișnuite ale universu-
lui poetic. Omogenizarea forțată pe care o impune
non-locul este susținută și o denaturare a comporta-
mentelor („fac gesturi ciudate”) sau de o contaminare
aproape totală de către spațiu ca în „Pe drum e-o lume
leneșă, cochetă/ Mulțimea toată pare violetă.” (Amurg
violet). Alterarea identității nu se răsfrânge doar asupra
colectivității pe care o observă ochiul poetului, ci și
asupra lui însuși: „Pe drumuri delirând,/ Pe vreme de
toamnă,/ Mă urmărește-un gând/ Ce mă îndeamnă?
Dispari mai curând!” (Spre toamnă). Tot în poezia
Spre toamnă, pașii conduc spre casă, observându-se
poate mai clar decât în alte creații, raportul dintre ex-
terior și interior: „Sau râd și pornesc înspre casă/ Și
acolo mă-nchid ca-n sicriu.” Casa devine non-loc toc-
mai pentru că își pierde valorile domestice pe care ar
trebui să le aibă, și cel mai important, își pierde valoa-
rea de spațiu protector, împrumutând valențele mor-
bide ale sicriului, la fel ca în poezia Moina („Și-s
umezi pereții/ Și-un frig mă cuprinde-/ Cu cei din mor-
minte/ Un gând mă deprinde.”). Ea nu mai stabilește
clar o graniță cu exteriorul și este ușor cucerită de
acesta prin ferestre („La geamuri, toamna cântă fune-
rar/ Un vals îndoliat și monoton.../- Hai să valsăm iu-
bito prin salon,/ După al toamnei bocet mortuar.” –
Vals de toamnă sau „Eu nu mai știu nimic și m-am în-
tors acasă,/ Uitați-vă ce gol, ce ruină-n amurg - /
Amurgul galben m-a-ngălbenit și m-apasă,/ Cu gea-
muri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.” – Scântei
galbene) sau prin grădină, care este un spațiu hibrid și
de cele mai multe ori este un instrument al bolii, al
morții și al disperării („Toamna în grădină își acordă
vioara./ Plâng strunele jalnic, lung și prelung,/ Și-n
grafica: Raluca Alina Panaite goala odaie acorduri ajung...” – Toamna murind). Fuga

3. Daniel Dimitriu, Cap. „Universul intermediar” din Bacovia, Iași, Timpul, 2002, p 129;
4. Marc Augé, Cap. „From places to non-places” din Non-places, introduction to an anthropology of supermodernity, trad. de
Jonh Howe, New York, Verso, 1995, p. 103;
14 REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44