Page 50 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

CNU ÎN LUME probleme, căci oamenii sunt pașnici și mult prea
religioși ca să-ți facă vreun rău. Eram fascinată de
grație printre toate celelalte elemente descrise mai sus, aceste diferențe inimaginabile între viețile oamenilor
un turist rătăcit. de care devenisem de mult conștientă, însă pe care nu
Una dintre imaginile pe care turistul din mine le-am văzut niciodată atât de izbitor ca atunci. Eram
regretă că nu le-a fotografiat, dar pe care nu mi-o voi și rușinată de faptul că aceste gânduri amare mă fră-
șterge din memorie prea curând este cea a conducăto- mântau în timp ce mă îndreptam către camera mea de
rilor de ricșă-bicicletă adunați noaptea de-a lungul zi- hotel de 20 de dolari care, în India, îmi asigurase un
durilor orașului vechi în jurul focului, gătind la comun confort pe care niciunul dintre acești șoferi nu și-l im-
și împărțind o porție minusculă de dahl (mâncare de aginase poate vreodată.
linte) cu orez sau chapati (un soi de lipie). Sunt oa- Către Agra am pornit din Delhi cu concluzia
meni care, mai departe de hainele ponosite de pe ei și limpede: spectator la mizerie... Au urmat patru ore de
o pereche de papuci de gumă, nu dețin absolut nimic drum printre cămile, boi cocoșați trăgând cărucioare
pe lumea asta și al căror dormitor e banca din spate a burdușite cu saci care stau să plesnească... oameni
ricșei pe care o conduc în timpul zilei. Ricșa pe care o uscățivi călare pe biciclete aproape dezmembrate,
conduc în timpul zilei e și ea închiriată de la un pro- copii ponosiți călătorind în spatele camioanelor
prietar de ricșe pentru că majoritatea sunt prea săraci cocoțați pe saci pe care îi țin să nu cadă... maimuțe,
ca să-și permită această complexă alcătuire de câteva oameni, boi, cămile, mâncare, gunoaie... Puțin mai târ-
fiare, scânduri și o copertină de plastic... ziu sufeream de un caz clar de sindromul Stendhal la
Proprietarului de ricșe trebuie să-i plătească intrarea în Taj Mahal... Ca studentă la arhitectură și,
zilnic o sumă de bani chirie, iar ceea ce le rămâne mai apoi arhitect, am vânat în călătoriile mele clădiri
peste reprezintă câștigul lor pe care îl trimit în mare frumoase sau faimoase, însă niciodată nu mi s-a tăiat
parte familiei aflată undeva la sat. Discutăm despre respirația până să ajung în poartă la Taj Mahal. Auzi-
unu-doi dolari zilnic pentru care dau la pedale ore sem de pe la alți arhitecți despre acest simptom, dar l-
bune. Ca să vă faceți o idee, o cursă de trei kilometri am crezut mereu o exagerare menită să-i facă să pară
cu ricșa-bicicletă costă 20 rupii (aproximativ 1 RON), mai interesanți și mai sensibili la frumos. Și m-a afec-
iar cum familiile indiene sunt
majoritatea sărace, de multe ori
pentru acești bani în ricșă se în-
ghesuie o familie întreagă com-
pusă din părinți și 2-3 copii.
M-am simțit mizerabil în mo-
mentul în care un bărbat indian
între două vârste și care nu cân-
tarea mai mult de 40 de kilo-
grame m-a plimbat prin oraș
timp de 20 de minute în schim-
bul a 50-60 de rupii. Mi-am pus
problema dacă e moral să profiți
în felul ăsta de oameni și să în-
curajezi o asemenea practică.
Partenerul meu de drum, mai
experimentat în ale Indiei, mi-a
explicat scurt că a nu avea
clienți înseamnă pentru acești
oameni a nu avea absolut nici o
sursă de trai. Tot ce-am putut să fac a fost să-i las un tat atunci când mă așteptam mai puțin! Taj Mahalul
bacșiș ridicol de mare... Îmi amintesc povestea unui este o construcție atât de delicată, dar atât de impună-
turist american care, contra sumei de 200$, a cumpărat toare, încât mi-a părut venită de pe altă lume... am
de la proprietar ricșa unuia dintre șoferi și i-a oferit-o văzut în ea un echilibru perfect și o simplitate care m-
acestuia cadou, oferindu-i, practic, o nouă viață. au fermecat și au șters toate relele aduse cu mine din
Am trecut pe lângă zidurile întunecate fără Delhi. Mi-am spus că, în ciuda a orice altceva, un
46 REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42