Page 12 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

ESEU Tendinţele se împart în epoca modernă în două direcţii
în ceea ce constă identitatea pe care un scriitor o con-
grafică: Dimofte Dragoș struieşte în opera sa. Prima direcţie este dictată de con-

ceptul nietzschenian să devii ceea ce eşti, acel
cunoaşte-te pe tine însuţi antic, iar cealaltă direcţie,
aparent antagonică, enunţată de teoreticianul literar
Michel Foucault, care spune eliberează-te de tine în-
suţi, scrisul nereprezentând o formă de confesiune
imediată, ci el îndeplinind o funcţie în esenţă transfor-
matoare, transgresivă. Am spus aparent antagonice,
pentru că ambele presupun o schimbare, o călătorie
spre celălalt, fie el un celălalt interior, fie un celălalt
total diferit de identitatea originară. Ceea ce au în
comun cele două teorii este că ambele presupun o pier-
dere a identităţii (şi câştigarea uneia noi) - A se trans-
formă în B fie prin „devenire” şi cunoaşterea de sine,
fie prin „fuga de sine” şi eliberare.
Mult mai transparent, secolul XX întruchi-
pează o tendinţă de accentuare a ideii de dezrădăci-
nare, de angoasă existenţială, urmată fie de încercarea
de regăsire, fie de dorinţa de pierdere a identităţii, de
transformare. Călătoria, principala modalitate de cu-
noaştere a celuilalt, a însemnat câteva secole călătoria
între spaţii geografice diferite Şi apoi interesul pentru
alte timpuri, imaginea simbolică a acestei călătorii
între vremuri, fiind muzeul. Secolul XX aduce cu sine
o serie de tensiuni extreme în plan social. Aceste ten-
siuni au exercitat şi asupra individului un ansamblu de
mutaţii de ordin interior. Progresul ştiinţelor a fost
ştiinţifice aveau un alt statut. Ele cereau semnătura
unui autor, numele celui care îl scrisese reprezentând unul deosebit, psihologia punându-şi amprenta din ce
în ce mai mult pe soarta individului prin ceea ce s-a
o garanţie suficientă a statului lor. Astfel, se ajunge în
Evul Mediu să se enunţe idei cu adăugarea magister numit psihanaliză. Dintr-odată, omul a descoperit ca
dixit (referinţă la Aristotel) pentru a arată calitatea tex- universul său interior este împărţit, că Eul nu este sin-
tului respectiv. Renaşterea îl pune pe om în centru. Tot gura entitate pe care o cuprinde, că există o dimen-
Renaşterea ne spune că omul e un univers, că el e in- siune total inaccesibilă oricât de profundă ar fi
încercarea de cunoaştere.
finit şi că totul se găseşte în om – totul, inclusiv necu-
noscutul, inclusiv celălalt, idee pe care barocul o preia În realitate, făcând abstracţie de tot ceea ce în-
şi o instituţionalizează ca pe un crez al său. Barocul seamnă „instituţionalizarea” autorului de literatură,
spune că omul este mereu altul. Inconstant, ca apa unui scriitorul, în sens general, a fost supus dintotdeauna
râu, omul este într-o continuă devenire şi schimbare. unor scindări interioare. De aici s-a născut dorinţa de
a scrie, scrisul devenind o instanţă salvatoare. Dar
“Combien de fois ce n’est plus moi!” ne spune Mon-
taigne în eseurile sale. Pentru astfel de concepte, ba- scriitorul creează neîncetat, pentru că este prin defini-
rocul a fost condamnat de către clasici, dar s-a apropiat ţie proteic. El fură focul şi întemeiază o nouă lume.
de actualitatea contemporană de sorginte avangardistă. Dar cum lumea creată nu mai este suficientă, el supu-
Odată cu apariţia prototipului de poeta artifex, apare nându-i toate misterele şi îmblânzindu-i toţi demonii,
devenind atotcunoscător în lumea creaţiei lui, este ne-
şi ideea de text nu revelat, ci creat şi, de aici, câteva
secole mai târziu, dezvoltarea literaturii moderne voit să pună bazele uneia noi. Pedeapsa pentru faptul
aduce în discuţie ideea de creator. Creaţia înseamnă că se numeşte creator este faptul că nu îşi poate potoli
punerea bazelor unei noi lumi. Înseamnă întemeiere, dorinţa de cunoaştere niciodată, fiind veşnic în căuta-
o întemeiere care nu poate avea loc decât prin schim- rea unei noi lumi care are nevoie de întemeiere.
Autorul este aşadar un căutător perpetuu, un
bare, prin transformarea în altceva, în celălalt.
8 REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42