Page 120 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

Bianca Elena TĂNASE clasa a XI-a A

Salvarea „băiatului cu inima uscată”

în „Povestea de Crăciun”

a Lianei Alexandru

În primul rând o carte trebuie sa fie vie. Dacă
este o carte pentru copii- copii-copii, copii mari, copii
onorifici sau acei copii care se încăpățânează, la o oa-
recare vârstă, să spună că nu sunt copii- atributul „viu”
ar trebui să se subînțeleagă, să se deducă și să decurgă
lin din însăși ființa scriiturii, cu tot firescul vârstei
sufletești căreia îi este adresată cartea. Și totuși... Prea
arar mai găsim astăzi cărți care să vibreze, cărți care
să mângâie, care să știe să amplifice și să ducă mai de-
parte vibrația sufletului scriitorului, spre alte ere și
INVITAȚIE LA LECTURĂ
ființe, înfrățindu-le.
Se cuvine, deci, înainte de toate, ca o carte pen-
tru copii sa fie vie. Iar imediat după aceea trebuie să
fie o capodoperă. Trebuie să fie acel ceva greu de de-
finit care înclină axa existenței unui om și îi dă alt
curs... mai înspre stele. O carte despre și pentru copii,
o carte a copiilor, este un lucru negrăit de duios, de
sfâșietor, de înțelept. Și foarte rar.
O carte („și punct”) se poate numi carte în mo-
mentul în care funcționează asemenea unei săli de
spectacol. Prin aceasta înțelegem că scriitura are un
anume stil, o anume temă și un ansamblu complex de
trăsături care îi conferă o rezonanță proprie îndelung
meșteșugită, care să se poată plia pe gustul, înțelegerea
și sufletul cititorilor săi, amplificându-le acestora si-
nele și punându-le in valoare vocea lăuntrică. Dar în
momentul în care o carte înseamnă ceva pentru un
anume cititor, când un om oarecare deschide volumul,
îi răsfoiește paginile și găsește acolo ceva personal, o și grație finei cunoașteri a naturii și psihologiei umane,
bucată uitată din sine ori un colț mai puțin cotrobăit, și îndeosebi a copilului, specifică autoarei, cartea și-a
care îi vorbește, atunci cartea aceea și-a găsit omul - găsit deja oamenii... sau poate i-a găsit de la început,
ori seria de oameni - și și-a atins menirea. așteptând numai să ajungă în brațele lor.
A se adresa unui anume „tip” de oameni este o Oamenii Lianei Alexandru suntem noi, cei care
datorie de onoare a fiecărei cărți în parte. Ea trece ast- atât de des ne-am visat făurari fantastici și posesori ai
fel peste vremi și așteaptă, așteaptă, așteaptă până ce propriei noastre povești. Sunteți voi, cei care ați
este reunită cu oamenii pentru care a fost scrisă, cu oa- învățat să primiți mirarea vieții și bucuriei asemenea
menii pentru care a întrupat-o autorul din ceața albas- unor copii, să fiți lacomi și însetați de mirare, să o
tră a depărtărilor, până ce își găsește oamenii săi, doriți cu superb și pur egoism copilăresc. Acești oa-
pentru care a apărut într-o zi și s-a format îndelung. meni sunt cei care au fost, sunt sau vor fi odată ase-
Cărțile pentru copii tind să aibă această însușire feri- menea lui Ian, și se vor înălța asemenea lui, crescând
cită, de a-și găsi copiii și a-i forma în oameni. Fie că odată cu bucuria din sufletele lor.
reușesc acestea prin geniul ori intuiția precoce a auto- Nu pot să nu mă întreb, în momentul imediat
rului, printr-o potrivire a sorții sau printr-un conglo- anterior deschiderii unei cărți, cine sunt oamenii ei?
merat al acestor posibilități, ele ajung, cumva, unde au Ce fac ei, când eu încerc să le ghicesc chipul? Unde
fost menite să fie - sau la cine. Este unul dintre crite- lucrează? Sunt părinți, copii, bunici cu plete ninse, sau
riile care „cern” o carte care rezistă față de câteva pa- toate acestea într-un singur suflet? Pentru cine au cum-
gini legate, cu copertă și titlu. părat cartea? Cu ce gând stăruind surâzător în minte o
Cartea Lianei Alexandru are această fericită ca- vor răsfoi, și cui o vor citi mai apoi, dând mai departe
racteristică. La o vârstă de la publicare atât de fragedă minunea pe care o închid filele? Adeseori jocul acesta
116 REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54