Page 70 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

CONFIRMARI Mihaela MERCHEA

Absolventă a Facultății de Filologie - Universitatea București absolventă a Liceului Unirea,
Absoventă a Facultății de Drept - Universitatea Tor promoția 1994
Vergata (Roma) - Actualmente Avocat în Roma (Italia)

Merele lui Hristos

Eram copil. La vremea aceea petreceam cu Acolo începea pământul făgăduinței, unde mă
mare drag timpul colindând pe dealuri și păduri, ore aventuram puțin câte puțin tot mai departe, cucerind
în șir, de când înfloreau măceșii și păducelul și până de fiecare dată o porțiune de necunoscut.
ce toamna aurie lăsa locul ploilor reci și primului Și așa, fiecare bucățică de odaie explorată de-
îngheț. venea „a mea” pentru că îi cunoșteam secretul, pentru
Și de fiecare dată, abia trecut gardul de lemn că îi descopeream darul ascuns: știam izvorul tăinuit
al livezii C.A.P.-ului, în mintea mea încolțea și se de- între ferigi gigante și aluniș al tuturor fânețelor. Știam
păna o poveste imaginară, în care eram personaj și cireșii amari cu ramuri joase în care mă puteam cățăra.
autor involuntar. Nu sfârșea niciodată și, în fiecare zi, Știam mestecenii vecini cu ramurile plecate, care, în-
fără să vreau, mă trezeam prinsă ca într-o pânză de nodate, deveneau leagăn: toate frânturi de fericire,
păianjen în mrejele unei istorii noi cu personaje și is- taine fără preț.
prăvi noi. Erau tovarășii mei de hoinăreală care apă- O dată, mi-aduc aminte, culegând margarete și
reau fără să-i fi chemat, ca și cum m-ar fi așteptat țintaură într-o fâneață, am descoperit un măr văratec,
dincolo de otava verde și de pârleazul grădinii. plin de ispite aurii suspendate între ramuri. Încă un
Cunoșteam toate potecile, fiecare mușuroi în reper pe harta micului meu univers! În timp ce încer-
care construiam poduri suspendate de paie pentru fur- cam să înțeleg cum și din care parte m-aș fi putut urca,
nici… Treceam dealul Chilugului și vadul cu apa pe neașteptate, m-am trezit alături cu un moșneag
mereu caldă, săream săritoarea la stână, spre drumul uscățiv și un băiețel mărunt, cu fața plină de pistrui.
Chiei, mereu cu inima cât un purice de frica câinilor Poate pentru povestea mea imaginară pe care conti-
ciobănești, și pe urmă, din lespede în lespede, Chiua nuam s-o depăn în minte, poate pentru greierii
rece și iute. înnebuniți de-atâta soare și senin care cântau asurzi-
tor… nu știu de ce, dar nu-i auzisem apropiindu-se.
Era ca și cum ar fi „apărut”, năluci din altă lume. Sur-
prinsă și rușinată, ca și cum m-aș fi găsit în fața stăpâ-
nului moșiei, m-am fâstâcit:
- Ale cui sunt merele astea, Moșule?
Bătrânul ridică privirea spre ramurile pomului,
pe urmă spre cerul inundat de soare, făcându-și mâi-
nile streașină și răspunse ca pentru sine:
- Ale lu’ Cristos sunt, …. ale lu’ Cristos!
Culeseră câteva mere risipite în iarbă și,
tăindu-și încet cărare prin fâneața înaltă, dispărură
înainte să-mi revin din tulburare.
Alunecai în iarba topită de o emoție
neînțeleasă: „…merele lui Cristos!”
Erau bune și, mușcând adânc din pulpa pâr-
guită, întinsă în iarba înaltă, între cer și pământ…. mi
se părea o împărtășanie.
N-am povestit nimănui despre întâlnirea mea
și despre merele Domnului. Poate că, povestind, moșul
uscățiv și băiețelul cu pistrui ar fi dobândit un nume
și-o casă pe vreo uliță a satului, și poate că aș fi aflat
„pe bucata cui” se găsea mărul văratec. Dar se vede
că în sufletul meu de copil am ales ca merele risipite
în iarbă să rămână merele lui Hristos, ale tuturor, …
dar mai ales ale mele!
Chiar și acum, după ani și de departe, în zilele
caniculare de vară, mi se întâmplă să mă gândesc că
undeva, acasă, într-un petec de fâneață, încă se mai
rostogolesc la pământ roade binecuvântate, mere de
aur: merele lui Hristos!

68 grafica: Rareș Rusen REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50