Page 20 - 2017_revista_noastra_nr_47-48

ESEU

lui Ying Chan, mult mai tânără decât el, şi obsesia
morţii. Lumina, căzând pe pământul aflat într-o
continuă degradare, pare a aparţine unui cer detaşat de
haosul mundan, construind în acelaşi timp himere pre-
cum Ying Chan. Lumina limpezeşte, aduce extazul sau
este ea însăşi o iluzie? Omniprezenţa acesteia, meta-
morfozarea sub diverse aspecte pe care o suferă în tra-
versarea lumii, vraja pe care o manifestă asupra
tuturor, atingând apogeul atunci când îl întruchipează
pe Kiyoaki reînviat nu sunt altceva decât piese în care
iluzia joacă. Lumina este o actriţă a samsārei, în ale
cărei straturi toţi sunt precum nişte ,,cocori trişti cu
aripile frânte” (p. 182), ascunzându-şi sau arătându-şi
neîmplinirea: doamna Tsubakihara, în a cărei
conştiinţă reverberează sacralitatea fiului mort, aflată
la polul opus ,,împlinirilor” intelectuale şi senzoriale
ale mamei, care îşi reprimă izbucnirile.
Honda, care refuză să îşi fructifice viaţa printr-
un copil, Imanishi, care îşi creează ,,Ţinutul Rodiei”,
loc al incestului, al diferenţelor dintre copiii frumoşi
şi cei urâţi, cei din urmă respingând eul. În această
ţară, nimeni nu crede în renaştere, Dumnezeu creând
într-un moment de ,,maximă intensitate” (p. 163). O
nouă naştere nu înseamnă înfrumuseţare, clipa
prezentă reprezentând totul. Nu există trecut sau viitor,
ele fiind iluzii ale minţii. ,,Ţinutului Rodiei” i-ar
aparţine şi Kiyoaki, care s-a aflat aproape de exprima-
rea propriei glorii şi de intrarea în istorie, istorie care
este şi ea o iluzie. De ce este nevoie pentru a depăşi
istoria, iluzia timpului, dorinţele? De transcenderea lu-
minii. Nu lumina trebuie să ne pătrundă, ci noi pe ea, grafica: Beatrice Elena Murgu
să o controlăm. Atât Honda, Rie, soţia lui, Imanishi,
Tsubakihara, cât şi Lumina Lumii, strălucitoarea Ying versuri de iluzii şi pasiuni se ciocnesc de universurile
Chan sunt reflexii ale propriilor iluzii conturate de de iluzii şi pasiuni ale altora: Tsubakihara nutreşte faţă
dorinţe, trecut, emoţii, ataşemente şi instincte sexuale. de Imanishi aceleaşi sentimente pe care le are faţă de
Ruptă de timp, Ying Chan se descompune în fiul cel mort, deşi relaţia pare să conducă într-o altă
raze ale atracţiei pasionale, ale dorinţei de a descifra direcţie, Honda o (re)găseşte pe Ying Chan, în care are
misterul transmigraţiei sufletului, eclipsând prezentul speranţa împlinirii, descoperind în final legătura aces-
şi trimiţând în alte dimensiuni ale timpului. Părul şi teia cu Keiko. Dacă Honda este atras de lumina care
ochii negri, care emană ,,o pată de întuneric” (p. 188), îmbrăţişează lumea, Rie se fereşte de ea, neavând
se împletesc cu sclipirea fermecătoare a lunii în care experienţa reflectării propriei persoane sau a alteia în
Ying Chan îşi pierde amintirile copilăriei, devenind ea însăşi. În cazul doamnei Tsubakihara, complexele
oglinda în care se reflectă gândurile celor din jur. Tru- sunt la fel de puternice: eul se află în umbra doamnei
pul lui Ying Chan, care străluceşte orbitor, aşezat în Makiko şi a figurii lui Akio, având obsesia sacralităţii,
lumina sublimată, se transformă într-un element al în- din cauza căreia va ajunge să respingă atingerea lui
tunericului: Ying Chan este absenţa sinelui, care este Imanishi după ce acesta culege un sutien murdar de pe
echivalent cu lumina? Lumina trece prin tânăra stradă.
prinţesă, dar nu se opreşte în interiorul ei; la fel şi tim- În Honda se întreţes mai multe viziuni: cea a
pul, generaţiile, indivizii. Paralel cu lumina lunii, în- îndrăgostitului dominat de dorinţa obţinerii extazului
tunericul conferă posibilitatea recreării realităţii. neexperimentat în tinereţe, cea a legiuitorului conştient
Personajele romanului se luptă cu imaginea si- de propria cădere, cea a intelectualului care aspiră spre
nelui, care îmbracă vidul: ,,Rie s-a lovit de un perete necunoscut, spre experienţa revelatoare a morţii. Rea-
alb care nu reflecta nimic şi tocmai de aceea a început litatea este fragilă, putând păşi, în momentele de ten-
să deseneze pe el picturi, prin asociere liberă.” (p. siune, pragul spre o lume imaginară, căreia îi aparţine
240). Singurătatea aproape absolută, necesitatea Prinţesa Luminii. Ying Chan, cu uşurătatea corpului
protejării de lumina lunii, rezistenţa în faţa fricii său de lumină, se joacă cu lumile. Propriile apariţii
conturează o Rie care are conştiinţa propriei existenţe. pline de luciul albului jonglează cu ipostazele luminii,
Pentru ea, lumina este o ispită, lumina fură contururile, evitând să se dezvăluie, dez-iluzionând. Dar şi pentru
culorile, ţesând o nouă iluzie. Lumina are forţa Honda afundarea în confuzie şi în meschin este mai
imaginaţiei. Rie nu are şansa celorlalţi, ale căror uni- puţin crudă decât adevărul pe care îl caută: moartea.
18 REVISTA NOASTRĂ nr. 47/48