Page 68 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

DEBUT de om. În momente ca acesta mă gândesc dacă mi-ar
simţi cineva lipsa cu adevărat. Dacă cineva ar plânge
Vorbind de şcoală…mâine am un test la germană. Îmi după mine. Mama nu intră în discuţie. Ea doar va sta
aduc aminte cum într-o viaţă anterioară eram un Fü- mută şi incapabilă să facă ceva, uitându-se la sensul
hrer. Un lider. Îmi place germana. Sunt sigur că voi şti vieţii sale cum intră în pământ. Ea va fi sfâşiată pe in-
să fac exerciţiile de gramatică; sunt simple. Dar va fi terior. Amorţită. Şi mă gândesc dacă poate exista ci-
mai greu să mă exprim. Niciodată nu voi fi fluent şi neva la liceu, care mă place în secret. Sau
cineva care ţine la mine, dar îi este frică să-
i fie asociată imaginea cu un nimic. Sau
poate prietenii care m-au lăsat în pace, nu
m-au şi părăsit. Oare toţi oamenii ăştia ar
simţi ceva dacă aş dispărea?
Starea aia urâtă e mai rea acum. Mă
ridic de pe pat şi merg la mormanul de ca-
iete de pe masa veche ce ţine loc de birou.
Rup o foaie din primul caiet care îmi vine
la mână şi scriu cu un pix mestecat găsit pe
jos: “Într-o stare de orbire efemeră, sufletul
meu se volatilizează în neant, iar eu am
rămas singur. Stricat de o demenţă gro-
tească, cu o inimă străpunsă sadic de ţepi
de oţel, viu cu trupul dar mort cu inima, mă
pierd într-un decor mortifier…”. Las bile-
grafica: Denisa Paula Saragea tul pe birou şi mă aşez din nou în pat.
Acum aş fi înotat cu peştii. Şi aş fi privit
acesta este scopul, nu? Să vorbeşti germana ca un dintr-un neant ce oameni ar fi plâns şi căror oameni
neamţ cu ochii blonzi şi păr albastru. Germana este le-ar fi fost dor de mine. Dar nu... poate că e mai bine
enervantă! Chiar dacă înveţi toate cuvintele din dic- să nu…
ţionar, nu înseamnă că ştii limba. Închid puţin ochii şi parcă în câteva momente
Mă întreb de ce poartă oamenii măşti? De ce toata viaţa mea mi s-a desfăşurat în faţa ochilor. Prima
se ascund? De ce le este frică? Probabil că se tem să mea amintire a fost din vara anului 1999, când eram
fie oameni, să aibă personalitate, idei, minte. Omeni- cu unchiul meu, fratele tipului care a părăsit-o pe
rea a decăzut atât de mult încât un om cu caracter este mama, într-o casă la ţară şi ne uitam la desene animate
privit ciudat. Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt reali, şi afară era cald, iar geamurile deschise permiteau ae-
de ce trebuie să aibă interese ascunse, de ce nu sunt rului cu miros de corcoduşi să intre în casă şi era o pi-
setaţi să fie buni. De unde toată nevoia asta continuă sică la mine în braţe şi aveam o stare euforică şi mă
de a urî lucruri şi oameni? Acum patru luni am văzut simţeam bine. Foarte bine. Nu prea îmi mai aduc
un curcubeu. Îmi plac curcubeiele. Sunt atât de fericite aminte de nimic de atunci, până în 2003. E ciudat. Şi
şi haioase. am mai văzut în faţa ochilor prima dată când am mers
Tresar. Aparent am aţipit puţin, fără să-mi dau cu bicicleta, prima dată când am primit cadouri de ziua
seama. Camera parcă se învârte cu mine. Mă simt eu- mea, sau prima dată când am oferit ceva cuiva de Cră-
foric. Euforic şi depresiv. Capul meu se simte de parcă ciun. Frumoasă viaţă… Trebuie să-mi placă viaţa
a muşcat un demon din el, cu nişte dinţi imenşi şi mea…
foarte ascuţiţi, cu otravă în vârfuri. Încerc să ignor Deschid ochii şi văd că s-a făcut lumina afară.
asta, îmi pun înapoi capul pe perna tare, parcă de spital Caut telefonul să văd cât e ceasul. Îl găsesc tot sub pat.
şi mă holbez la nimicnicia unui colţ întunecat al ca- E 11:11. Mă dau jos din pat ca să îmi fac rutina de di-
merei. Vreau să fac ceva cu acel vid. Brusc mintea mea mineaţă, apoi îmi pun nişte haine curate pe mine,
proiectează un unicorn în acel întuneric. Îmi plac uni- arunc nişte caiete în ghiozdan, ascund biletul într-o
cornii. Pur şi simplu îmi plac. Nu mi-aş dori să fiu în carte şi plec la liceu. Cum intru pe poarta liceului mă
capul meu. Cred că doar “Un Chien Andalou” ar putea gândesc la pisici şi la unicorni și acea zi frumoasă de
reprezenta exact ce e în mintea mea. Haos! Dar un vară, iar faţa mi se luminează, iar buzele mi se arcuiesc
haos tragic, artistic chiar, un haos aranjat şi bine pus în cel mai larg şi sincer zâmbet. O altă zi de şcoală…
la punct. Am devenit un efect secundar al propriei - Ne vedem mâine, Elijah. Acta est fabula, non
mele depresii şi nebunii. plaudite modo!
E incredibil cât de uşor se poate duce o viaţă

64 REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42