Page 63 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

Vine lângă mine, îmi smulge țigara dintre de- DEBUT
gete și o aruncă apoi pe geam.
- Dă-l naibii de tutun! Zăresc o domnișoară trecând pe lângă gardul
- Hei, vezi ce faci! Aia a costat destul… bani casei mele. Angelică, simplă și atât de cunoscută.
suficienți, împrumutați! Lasă-mă să-mi savurez moar- - Ioana, ce frumoasă te-ai făcut! strig, ieșind
tea! țip la el, vizibil enervat de gestul de mai devreme. după ea pe portiță.
Gata cu liniștea de până acum! Vreau să mor ca în Fata se întoarce timid, recunoscându-mi gla-
filme, nu ca un nebun care delirează. Piei, halucinație! sul, și mă privește veselă, cu aceiași ochi albaștri,
Închid ochii și aștept să dispară băiatul care, jucăuși, inocenți, din liceu. Mă analizează și începe să
chipurile, ar fi venit de undeva din natura mea inte- râdă cu poftă. Uitasem că sunt doar în pantalonii mei
rioară. albi de pijama.
După cinci minute, însă, mă pocnește. Stă iar - Nebunule, de când nu te-am mai văzut!
în fața mea, privindu-mă cu reproș, ținând în mână ro- Lucas, te-am căutat luni întregi! Când te-ai mutat în…
manul pe care l-am scris la șaptesprezece ani, pe vre- casa asta în care toți ziceau că locuiește un nebun?
mea când trăiam încă frumos și eram un exemplu. Are Sigur e o greșeală, Dumnezeule! Ce faci?
bricheta în cealaltă mână. Vrea să-i dea foc. - De fapt, Ioana, nebunia cea mai frumoasă, pe
- Stai, stai, stai, îngeraș! O să mor eu, dar scrie- care trebuie să o simțim toți, e cea care se naște atunci
rea din mâinile tale e singura amintire și dovadă sacră când înveți să trăiești iar. Uneori, trebuie să ne elibe-
a faptului că eu chiar am fost un om fericit, împlinit, răm sufletele și să ni le ascultăm. Sunt bine, acum tră-
nobil sufletește cândva. E singurul care păstrează lu- iesc, bine-mersi.
mina pe care am pierdut-o, cea de care sunt anemic - Tot artist ai rămas, Lucas! îmi spune zâm-
acum, în el trăiesc eu… trăieș… bind.
Sunt stupefiat. El lăcrimează. Tremură. Arit- - Unul renăscut, Ioana, unul renăscut.
mia nu-mi dă iar pace. Plâng. Urlu. Mă prăbușesc.
Realizez: el a fost, el este, el trăiește, el, el, el…!
- Fost-ai sufletul din mine, Lucas, îi spun prin- grafica: Claudia Ioana Stafie
tre suspine.
- Și încă sunt. Ai rătăcit prea mult timp. Ai ales
întunericul voit. Pentru ce?
- Nu știu… Nu mai puteam nici să scriu, nici
să studiez, nici să iubesc, nici să mă găsesc. M-am
pierdut.
- Regăsește-te acum! îmi spune, sărind brusc,
cu tot cu romanul meu, pe fereastră.
Speriat, îl urmez. Aterizez în grădinița din spa-
tele casei. Respir. Pentru prima dată, trăiesc iar.
Văd că el stă pitit după tufa de trandafiri. Ro-
manul meu e în brațele sale. Îmi caut sufletul, preado-
lescentul rămas cu un singur tenis.
- Am uitat cum s-ating un trandafir, îi spun
încet, observând că m-am înțepat. Îmi curge sânge de
la degete, continui naiv, ca un copil, arătându-i degetul
mare.
- Dovada că ești încă viu, Lucas. Știi, trăitul e
ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată. Dar trebuie
să exersezi zilnic, altfel riști să te dezechilibrezi și să
cazi în hău.
Îl iau de mână și zâmbesc stângaci. Nu am mai
zâmbit de ani. Las pleoapele să îmi acopere irișii.
Deschid ochii. Sunt singur în grădină. Desculț,
cu niște pantaloni de pijama pe mine. Și cu toată viața
înainte.

REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 59