Page 67 - 2014_revista_noastra_nr_41-42

DEBUT

Dragoş Dimofte

L’appel du vide de Dragoş Dimoftei este o proză subiectivă, confesivă a unui suflet ce-şi ac-
ceptă condiţia de singularitate şi singurătate, de damnare, dar şi de dorinţă de izbăvire. Textul analitic,
pigmentat cu detalii menite să atragă atenţia, să şocheze puţin, are savoarea lui, autorul dovedind
un clar temperament de artist. Ficţiunea în care acest narator îşi trăieşte unicitatea ca o povară este
cuceritoare şi are impactul autenticităţii – o dovadă a unui talent cert. (prof. Daniela Plăiașu)

L’appel du vide

- Fără oră de mers la culcare, fără reguli, fără bare. Înainte să mor vreau să salvez o viaţă, sau să in-
lupte, fără foamete, religie, bombe, crime, fără să ne spir pe cineva, dar nu cred ca voi reuşi face ceva în
mai fie spus ce să facem. Hai să fugim până nu e prea sensul acesta. Şi sincer, societatea de astăzi este atât
târziu. Urmează-mă, Elijah. Ştiu o scurtătură… de superficială, parcă făcută din plastic chinezesc, că
Ceasul bate miazănoaptea. Eu stau în camera eu voi deveni în scurt timp doar un om care a trecut
mea cu pereţi îngălbeniţi şi cu mucegai, întins în patul grăbit pe stradă, pe lângă nişte oameni. Şi apoi mă
vechi, care scârţâie. În toată camera, aproape nemobi- gândesc la mama. Singurul ei motiv pentru a se în-
lată de altfel, nu se vede nimic. Stratul de fum este deja toarce acasă seara, de la muncă, sunt eu. Mama mea
terifiant de dens, de-l pot tăia cu lama. Singura sursă este o femeie bună, tragic părăsită de un străin, acum
de lumină în întunericul calm al camerei este becul nu zece ani. Eu sunt tot ce are. O voi distruge…
foarte puternic dintr-o lampă mai veche decât bunică- Uneori când mă întorc singur de la liceu şi e
mea. Sunt singur… acasă, la şcoală, peste tot. Nu sunt noapte, o iau pe străduţe lăturalnice, sperând că îmi va
sigur cum să mă simt despre singurătatea mea. Nici nu ieşi în cale cineva şi să-mi străpungă golul din piept.
cred că mai pot simţi ceva acum; sunt amorţit. Îmi pun
mâinile pe pieptul acoperit doar de un maieu şi privesc
tavanul. Mă simt atât de distrus; toată lumea îmi zice
cât de bun de nimic sunt. Am ajuns la punctul când
toată lumea îşi bate joc de mine. De la elevi, colegi,
amici, până chiar la profesori. Dar după ce îmi spun
toate acele lucruri urâte, pe care probabil nu le gândesc
înainte de a le scoate pe gură, eu afişez un zâmbet larg,
cald, calm şi trec mai departe. Cred că am intrat într-
un fel de depresie sau ceva. Mai demult au încercat
nişte prieteni să mă sprijine moral, reuşiseră până într-
un punct, dar apoi s-au plictisit să facă pe martirii şi
m-au lăsat în pace. Acum pot spune oficial că nu îmi
merge bine, că nu am prieteni şi posibil să fiu victima
unei posedări. Hm…oare sunt posedat? Ce adorabil ar
fi. Ca în The Exorcist. Atunci măcar aş fi avut o scuză
să fiu atât de imposibil. Vorbind de adorabil, ieri di-
mineaţă când am dus gunoiul am văzut pisica vecinei
de la unu, cum se uita pe fereastră… la mine probabil.
Îmi plac pisicile. Sunt atât de scumpe şi fericite, fără
nici o grijă în lume. Aş vrea ca pisicile să conducă
lumea…
Şi mă gândesc tot timpul la cum ar fi să mor.
Cine mi-ar simţi lipsa? Cine ar veni la înmormântare?
Se va schimba ceva în lume în următorii douăzeci de
ani? Sau măcar… se vor schimba acele persoane care
mi-au zis “nebun”? Ar fi frumos dacă aş face o schim-

grafica: Oana Manole
REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 63