Page 61 - 2014_revista_noastra_nr_41-42
P. 61
DEBUT
ADELINA BĂLAN
Lucas este un om bolnav. Are o boala cumplită și complexă: cancer de suflet, agravat de
cancerul de litere. Vindecarea miraculoasă îi este adusă de alter ego-ul său, un adolescent de vreo
șaptesprezece ani, cu un chip angelic și cu teniși în picioare, detaliu vestimentar care îl relaționează
cu protagonistul povestirii. Întâlnirea dintre cei doi devine un moment inspirațional pentru Lucas.
Modul în care Adelina Bălan prezintă existența umană este surprinzător de profund pentru
o adolescentă de doar cincisprezece ani. Se observă, astfel, experiența sa literară. Este o proză a
căutării de sine, ca scriitor și ca om, alternarea narării subiective ironice cu aceea a solilocviului
analitic, trădând această etapă a creației literare a Adelinei Bălan. (prof. Maria Zgăbârdici)
Îngerul cu un singur tenis
Buf! Simt cum bătăile nebunei se dublează. Trebuie
- La naiba! E a cincea dimineață când cad din să mă ridic. De murit, nu mori și a doua oară, ca să
pat! mormăi, scrâșnind din dinți și trăgând și plapuma zici că îți numeri morțile. O moarte și jumătate oricum
după mine. n-ar exista.
Îmi ascund capul de razele indiscrete ce se Dau plapuma grea deoparte. Mă îndrept spre
adună la fereastră, însoțind ciorile care cârâie de sete. oglinda murdară. Ajung în fața ei. Ciufulit. Încercănat.
Prefer să mă feresc de lumină. Nici măcar ea nu mă Ochi roșii. Lacrimi stăpânite dedesubtul pleoapelor.
poate vindeca. Toți medicii ăia cărora le-am plătit o Limba mi-e crăpată. Două mâini lungi, scheletice, care
avere mi-au dat zeci de diagnostice: anemie, aritmie, atârnă pe lângă corpul cu bustul dezvelit. Nici măcar
depresie și alți termeni de care acum nici nu mai am degetele nu mai cunosc pulsațiile cuvintelor de odi-
habar. Ce era așa greu să-mi identifice cauza reală, pe nioară.
care tot într-un moment de mahmureală, fără mare
chin, am descoperit-o… de unul singur? Cancer de su-
flet, dom’le, ce s-o mai lungim atâta?
Azi mă simt mai neputincios ca niciodată.
Limba mi-e uscată – n-am mai băut niciun strop de
apă de ieri de la prânz. Nici n-am plătit facturile alea
nenorocite care zac pe măsuța din lemn de pe hol. Tru-
pul mi-e greu. Scheletic, se întinde pe podeaua golită
și ea, de orice amintire a vreunei speranțe rămase în grafica: Ioana Hîngu
viață. Ieri, pe vremea asta, deja eram la fereastră,
mișcându-mă tacticos, ca nu cumva să fiu descoperit
de ciorile cărora urma să le arunc cu tenișii direct în
cap. Cine știe câte perechi, toate vechi și murdare, sunt
acum în grădină, sub geam.
Încerc să mă ridic sprijinindu-mă în coate. Mă
prăbușesc iar pe podea.
Bum, bum! Bătăi de inimă se despletesc haotic
și simt cum toate arterele vibrează. Sângele curge
rapid. Îmi ating colțul drept al bolnavei de care nu am
mai avut grijă de câteva săptămâni, poate trei. Prea
multe numărători te încurcă la un moment dat: numă-
rătoarea facturilor neplătite, numărătoarea căzăturilor
din pat, a singurătăților…
- Rahat! strig, scrâșnind iar din dinți.
REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42 57