Page 20 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

mi, încă din școala generală, că „sportul nu e pentru
mine”. În sinea mea, însă, credeam că eu nu sunt fă-
cută pentru sport, pentru nicio formă de sport, pentru
niciun tip de activitate care ar aduce un element de
noutate, o provocare și care, astfel, m-ar scoate din
zona de confort.
Odată cu trecerea anilor, am ajuns să cred din
ce în ce mai mult că trupul meu și activitatea fizică
aproape că se exclud reciproc. De rușine, de teama de
a nu-mi confirma eu mie că, într-adevăr, trupul meu
nu este pregătit și nu va fi în veci pregătit pentru nicio
formă de mișcare mai serioasă, fie că este vorba despre
alergat, yoga sau altceva, am evitat orișice situație care
ar fi presupus să-mi pun corpul în mișcare, într-o
formă de mișcare care, într-adevăr, să-l solicite.
Ani la rând, mi-am privit corpul dintr-o per-
spectivă - aș spune acum - deficitară. Am crezut că-i
lipsește anduranța, că este firav, că nu este suficient de
flexibil, că el nu poate decât să se deplaseze dintr-un
punct în altul, în ritm normal de mers, și punct.

***
Propria perspectivă despre sine ne modelează
întreaga existență. Povestea pe care alegem s-o scriem
Poate că mi-am tot repetat că eu nu pot, nu despre noi, pe care alegem să ne-o repetăm obsesiv și
știu, nu sunt pregătită, făcută pentru a zbura decât în care alegem să credem cu tot ce suntem, stă la baza
până la o anumită altitudine - una „cuminte”, mereu atitudinilor, comportamentelor, acțiunilor noastre din
aceeași, dar care nu îmi dă voie să învăț mai multe viața de zi cu zi.
despre mine și despre zborurile pe care le-aș putea
face, fie și timid sau stângaci la început -, încât am
ajuns să cred că povestea este adevărată.”

***
Singura formă de mișcare serioasă, pe care am
făcut-o până de curând, a fost fuga degetelor pe tasta-
tură. Încă de când am învățat, la propriu, să scriu cu
litere de mână, am crezut că eu sunt un om al cuvinte-
lor, cuvinte pe care le iubesc la fel de mult ca la șapte-
opt ani, vârsta la care am început să mă joc cu ele. Din
școala generală și până la facultate (inclusiv), mi-am
tot repetat, mai mult sau mai puțin conștient, că sunt
făcută pentru scris și că scrisul e făcut pentru mine.
Mi-am dat, astfel, titlul de „om al cuvintelor”.
Deși nu am crezut vreodată că scrisul și acti-
vitatea fizică se exclud reciproc - ci dimpotrivă, orice
formă de activitate fizică ne poate ajuta, printre altele,
să ne conectăm la noi, să ne autodescoperim și din alte
perspective, valoroase pentru activitatea, creativă sau
ESEU l-am jucat în propria poveste, a cărei autoare tot eu
nu, pe care o practicăm -, rolul fundamental pe care

sunt, a fost acela de om orientat mai degrabă către par-
tea spirituală, mentală, sufletească. În tot acest timp,
am neglijat aproape complet partea fizică, repetându-
18 grafica: Ștefan Gherghel REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56