Page 19 - Revista Noastra Nr. 55-56 (2023)

PERSPECTIVE

Adelina-Cristiana BĂLAN Absolventă a Colegiului “Unirea” - promoția 2017
Comunicare și Relații Publice - Facultatea de Litere
Universitatea din București (2020)
Perspectiva

distorsionată sau

limitativă despre sine

(sau cum putem ajunge să ne închidem,

singuri, aripile într-o temniță de sticlă)

Scriu
de când mă știu,
adică de când am învățat
literele de mână. Deși la 8-9 ani,
scrisul era mai degrabă o joacă, o
pură curiozitate, mai târziu, prin gimna-
ziu, am început să-l iau din ce în ce mai
serios. Am început să înțeleg că e ceea ce îmi
doresc să fac, într-o formă sau alta, toată viața.
Astfel, la liceu am ales, deloc întâmplător, clasa
de filologie a Colegiului Național „Unirea”, loc care,
câțiva ani mai târziu, a și găzduit lansarea primei
mele cărți de poezie – „Nouăsprezece căutări”.
Mă întorsesem, de data aceasta și din rolul de
studentă – din nou, deloc întâmplător, la
specializarea „Comunicare și Relații Publice” din
cadrul Facultății de Litere a Universității din
București – în cel mai potrivit loc pentru a marca
împlinirea visului de atunci: publicarea primului
(și, până acum, singurului) meu volum. În pre-
zent, lucrez într-un domeniu creativ, unde fac
ceea ce am visat din copilărie: scriu.
Mă descopăr zi de zi și, implicit, învăț
să descopăr și să rescriu acele povești
despre mine care mă țin pe loc –
altfel spus, învăț să mă privesc
din noi perspective.
„Care este povestea despre mine, pe care am să mi-o repet ca și cum ea ar reprezenta singurul ade-
scris-o ani la rând, cu meticulozitate, și pe care con- văr absolut? De ce am început s-o scriu? Și de ce nu
tinui să mi-o repet zi de zi? Cum sună povestea despre îndrăznesc s-o rescriu? De ce nu-mi reevaluez, în mod
mine, în care aleg să cred cu toată ființa mea, după realist, unele capitole? Și, de fapt, povestea aceasta -
care aleg să-mi ghidez comportamentele, atitudinile, povestea aceasta a mea, despre mine - pe care am
acțiunile, pentru că nu știu cum e altfel, pentru că mi- învățat-o, în mod sârguincios, este adevărată? Sau
e teamă să-mi extind zona de confort, pentru că nu este, mai degrabă, o formă de autolimitare, o formă
cred că pot să-mi extind zona de confort? Și, de fapt, prin care îmi închid, singură, aripile într-o temniță de
când a început povestea? Cum am început s-o scriu și sticlă?

REVISTA NOASTRĂ nr. 55/56 grafica: Valentina Spătaru 17