Page 88 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)
P. 88
DEBUT
când în când, ceea ce spuneau vocile. La final era obo-
sită. A lăsat stiloul pe masă și a privit lucrarea. Atunci
o voce i-a reproșat: „Ai scris despre tine!”
**
- Cum a fost? o întreabă el îmbrățișându-o.
Era buimacă, nici nu știa cine îi vorbise.
- Îm..., răspunse ea băiatului care o privea zâmbitor.
Știa că îl cunoaște, dar nu știa de unde.
Uitase de întrebarea lui. Îl privea fermecată,
încercând să-și amintească unde-l mai văzuse. Poate
într-o gară, într-un loc aglomerat sau într-o stație de
metrou. El o trase cu grijă din mulțimea gălăgioasă,
care împărtășea părerile colective despre proba ce toc-
mai se încheiase. Se așezară pe o bancă.
- Deci?
- Am scris despre mine, șopti ea cu o urmă de
vinovăție.
- Cum adică?
- Tema eseului era călătoria, dar eu am abandonat teo-
riile literare. Am scris despre cercuri concentrice, des-
pre căutarea sinelui și despre bătrânul lui Hemingway.
- Dragă, nu aveai cum să faci altfel. Suntem povești
care vor rămâne nescrise dacă nu vom avea noi curajul
să le spunem.
*
- Tată!
Încercă să-l îmbrățișeze, dar el nu era decât un
chip care o privea dintr-o oglindă.
- Tată, sunt tare singură!
- Ești singură pentru că ți-e frică să iubești!
- Eu te iubeam doar pe tine și tu ai plecat!
gheta și începu să se joace cu ea. Ofta și tăcea, iar ei - „A-i spune cuiva te iubesc înseamnă a-i spune: Nu
începuse să-i pară rău că-i spusese. Îl vedea mult prea vei muri niciodată...” spunea Gabriel Marquez. Eu nu
implicat în povestea ei. O copleșea empatia lui. am plecat. Sunt aici cu tine. Sunt aici pentru că mă
- Măi copile! șopti el într-un final. iubești!
Dirigintele a aflat. Poate că nu se aștepta să fie Tatăl tăcu, iar imaginea dispăru. Trebuia să
vorba despre așa o mare tragedie. meargă mai departe.
A băgat mâna în buzunar și a găsit un bilet de
IV la el: NU VEI MURI NICIODATĂ!
În jurul ei spațiul ia din nou proporții
neobișnuite. Totul se alungește complet inexplicabil.
Prea mulți oameni ca să le poată per-
cepe chipurile și prea mult zgomot ca
să poată înțelege ceea ce se vorbește în
jurul ei. Se lasă ghidată de o forță care
o împinge pe o ușă mică precum cea
din romanele lui Lewis Caroll. Pă-
trunde într-o încăpere înaltă în centrul
căreia se afla o măsuță de sticlă. Doar
că pe măsuță nu era nicio sticluță cu
conținut misterios și nicio cheiță de
aur, ci o foaie de hârtie albă și un sti-
lou. A știut că trebuie să scrie. În jurul
ei pluteau voci fără chip care îi șopteau
din când în când: „Scrie despre mine!”
Nu știa ce sunt. Poate flori sau fluturi
sau îngeri. „Nu scrie despre ea! Scrie
despre mine!” insistau unele dintre ele.
Ea continua să scrie, ascultând, din
grafica paginii: Ștefan
84 Ciprian Gherghel REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54
