Page 85 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)
P. 85
DEBUT
Teodora MIRICĂ
clasa a X-a C
Pe strada adolescenței*
I II
Bucureștiul. Alarma a sunat. Ea nu a auzit-o și așa nu s-a
Întotdeauna își dorise să se trezit la timp. Desigur, avea să-l ia pe următorul, acum
plimbe prin București, acel era prea târziu. Locuiește într-un sătuc aproape de
București vechi, pitoresc, pe Odobești. Nu a locuit acolo din totdeauna, ci doar de
care ea nu-l văzuse cu adevărat câteva săptămâni, de când îi murise părintele, un preot
niciodată. Își dorise acest lucru de țară sărac, care nu avusese niciodată dorința să aibă
mai mult pentru că însoțitorul era tatăl. Îi plăcea să pe- mai mult decât îi fusese dat. Fusese un om blajin, un
treacă timp în compania lui. Își iubea tatăl. Nu-și im- om al echilibrului, dar... fusese. Ea nu mai avea nici
agina că ar putea iubi un bărbat mai mult decât își surori și nici frați, era singură la părinți, iar acum era
iubea tatăl pentru că niciunul nu se putea compara cu cu desăvârșire singură. Nu-l avusese decât pe el, iar
el: era un bărbat frumos, cu părul negru dat pe spate și acum nici el nu mai era. Locuiseră în casa parohială
o barbă castanie minunată, în pofida faptului că nu se așa cum obișnuiește, de regulă, orice cleric, dar, cum
potrivea cu nuanța părului. Surâsul lui era blând și nos- parohul murise, ea fusese nevoită să se mute. Locuia
talgic; nu fusese niciodată cu adevărat printre cei vii... acum în casa străbunicilor. O bojdeucă ce rămăsese în
el trăise altfel. Din ce unghi văzuse oare viața? Și picioare într-o curte abandonată și năpădită de buru-
totuși... acum se plimba cu el prin
București. Dacă nu-și amintea, grafica: Teodora Ghețu
asta nu însemna că acel lucru nu se
întâmplase cu adevărat. Dacă uiți,
asta nu înseamnă că nu ai trăit, nu?
Cât de des uită oamenii... oare sun-
tem morți? „Omul uită că el însuși
nu este decât un mort care stă de
vorbă cu morții” spunea Borges în
Cartea de nisip. Ea nu uitase întru-
totul. Poate că se plimbaseră prin
Cișmigiu, poate că văzuseră o
piesă de teatru sau poate că cina-
seră într-un restaurant retras din
Centrul Vechi, unde discuțiile tată-
fiică se desfășuraseră departe de
lumea dezlănțuită. Acum așteptau
metroul și poate că-l așteptau pen-
tru a se întoarce acasă. Făcuse o
plimbare frumoasă cu tatăl... bizar
i se părea că el se odihnea pe o
bancă în apropiere. Nu-l vedea, dar
știa că este cu ea, întotdeauna fu-
sese. Metroul parcă nu mai venea, iar spațiul se ieni. Aici locuise străbunicul pe care și-l amintea din
împrăștia dincolo de limitele sale reale. Stația nu era povestirile mamei, aici locuise și bunica, aici copilă-
una dintre obișnuitele stații subterane, ci se afla în plin rise și mama. Despre mama ei își amintea detalii ui-
câmp, un câmp infinit. Deodată, de nicăieri a apărut mitoare, în pofida faptului că aceasta murise când ea
un tânăr chipeș. Pentru o clipă s-a gândit că este chiar nu avea decât doisprezece ani. Fusese învățătoare la o
mai frumos decât tatăl ei. O singură clipă schimbase școală din oraș așa cum fusese și bunica. Și-o amintea
ceva, prezența lui o îmbrățișa cu tandrețe, iar privirea aievea: acea femeie nu foarte înaltă și nici foarte slabă,
lui albastră o fermeca. Totul părea nou și tatăl parcă cu ochi negri, intenși. Mama fusese o făptură perfect
tot mai departe... armonioasă, posesoare a unui al șaselea simț. O femeie
* Scrisul Teodorei Mirică feminin, delicat, dar și nervos are, în egală măsură,
și forța de a trasa galerii subterane pentru a aduce la suprafață avatarurile unui suflet de adolescent
ce se ascund sub calmul aparent al existenței. Maturitatea frazei, narațiunea bine controlată, abilitatea de
a alterna planurile și de a crea suspansul anunță un scriitor veritabil. - prof. Janet Popoiu
REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 81
