Page 87 - Revista Noastra Nr.53-54 (2020)

DEBUT
prezență o făcea fericită, o căldură îi cuprinsese trupul.
Zâmbi. Era pentru prima dată în ultima vreme când se
simțea fericită.
Era fericită că visul îi rămăsese întipărit în
minte și, rememorându-l, se putea bucura de amintirea
acelei întâlniri în spațiul oniric. Zâmbi din nou, amu-
zată de propriile gânduri. Își imagină că ea este Cătă-
lina din „Luceafărul” lui Eminescu. Singura diferență
era că tânărul din visul ei nu era „un mort frumos cu
ochii vii”, ci era viu, atât de real și parcă familiar. Deși
amarul existenței sale nu-i permitea să se gândească
la iubire, așa cum fac alți adolescenți de vârsta ei, visul
adusese cu el o sclipire de romantism, iar necunoscutul
părea singura ei scăpare. Era un vis, era o prostie să-l
„descoase” în acest fel! Și totuși, cum ar fi dacă totul
ar fi real?
Era o zi de marți. Aproape patru și jumătate.
Era obosită, chiar dacă nu lucrase prea mult în acea zi.
Privea încântată umbra copacului din părculeț. Iarna
nu și-l imaginase atât de frumos. Se gândi, privindu-l
cum se leagănă, la viața omului și la caracterul ei efe-
mer. Își aminti de părinții ei morți și oftă. De ce mor
oamenii? Era o întrebare copilărească pentru un „olim-
pic” care cunoștea filosofii legate de viață și de
moarte, de sacru și de profan. „Fiecare om este dator
cu o moarte”, îi spusese doamna ei profesoară atunci
când discutaseră unul dintre basmele lui Ispirescu.
„Fiecare om este dator cu o moarte”... Și-ar fi dorit ca
părinții ei să rămână datori.
- Ce faci la școală? o întrebă dirigintele poznaș.
grafica: Alexandra Radu - Bună ziua! Zâmbi ea încurcată.
visul, dar avea vaga senzație că este vorba despre - O fi bună, n-o fi bună, glumi el. N-ai oră acum?
același vis. Un vis care se repetă la nesfârșit, pentru - Ba da, roși ea, informatică.
a-i aminti sau pentru a nu o lăsa să uite. Avea un anu- - Tot n-ați dat la pace?
mit impact asupra ei. - Nu, răspunse fata cu jumătate de gură. Aș fi plecat
Nu crezuse că Bucureștiul îi va părea stingher, să lucrez la bibliotecă, dar, după ora de informatică,
iar străzile lui, pustii. Poate că se plimba singură. Nu am cu dumneavoastră și apoi română.
știa unde este, de această dată tatăl. Era într-adevăr sin- - Îmh... cum merge pregătirea?
gură. Singurătatea aceasta o urmărea ca un ecou - Bine.
înfricoșător, amplificând acel sentiment dureros. Profesorul se așeză greoi lângă ea pe bancă, își
Orașul semăna cu o cetate părăsită. Era poate un tes- mângâie mustața, își așeză servieta lângă el, apoi tăcu.
tament al războiului sau o ruină a incendiului. Era din Tăcură un timp. Domnul părea că-și dorește să-i spună
nou într-o stație de metrou, dar nu avea sentimentul că ceva, dar își pierdea începutul cu fiecare inspirație.
trebuie să plece, ci din contră, că trebuie să aștepte. - Copile, de ce nu vrei să-mi spui ce-i în sufletul tău?
Stația nu era un loc al despărțirii, ci un prilej al reîn- - Domnule diriginte...
tâlnirii. Deodată, de nicăieri a apărut un tânăr chipeș. - Diriginte, nu! Prieten. Ia spune, ești îngrijorată cu
Pentru o clipă s-a gândit că l-a mai văzut o dată, și-a olimpiada? Ai tăi nu sunt bine acasă, ai luat vreo notă
amintit că se gândise că este chiar mai frumos decât mică...?
tatăl ei. O singură clipă schimbase ceva, prezența lui - Ai mei... zâmbi fata cu amărăciune. Nu cred că am
o îmbrățișa cu tandrețe, iar privirea lui albastră o fer- folosit niciodată această expresie.
meca. Totul părea nou și tatăl nu era nicăieri. Tăcu. Se hotărî atunci să-i spună adevărul pen-
- De ce nu plângi? De ce nu spui că te doare? o întrebă tru că simțea că are nevoie de un sprijin. Începu să vor-
el. bească fără să-l privească, așa cum și dânsul proceda
- Acum nu mă doare. uneori la clasă.
- Tu nu ești singură. - Domnule profesor, mama a murit când eu eram
- Știu. Ești tu cu mine, îi zâmbi ea ca unui vechi cu- mică.
noscut pe care-l reîntâlnise. - Știu, spuse el oftând și ea își imagină expresia lui
- Omului nu-i este dat să fie singur, continuă el, de înlăcrimată.
parcă nu vorbea cu ea. - Acum a murit și tata, încheie ea sobru.
-Poate că unora le este, răspunse ea, posomorându-se. Cu colțul ochilor îl vedea rămas încremenit, cu
- Nu, o contrazise el. ochii mari, privind undeva departe. Întristate, colțurile
Nu-și mai vorbeau. Se plimbau. Apropiata lui mustății ajungeau aproape de bărbie. Își scoase veri-

REVISTA NOASTRĂ nr. 53/54 83