Page 54 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

DEBUT Povestirea autoarei Diana Mihaela Năstase,
clasa a X-a E, este o proză realistă, cu un tâlc explicit,
Diana Mihaela simplă, tradiționalistă, dar îmbucurător de proaspătă
și de bun augur, tocmai pentru că o formulă care și-a
dovedit de sute de ani viabilitatea mai produce și la
NĂSTASE tânăra generație texte puternice.
prof. Daniela Plăiașu

ANUPAMA

Am cunoscut-o acum mult timp, pe când
obișnuiam să călătoresc ca să mă regăsesc, să descopăr
acel loc căruia îi aparțin. Eram prea naivă să-mi dau
seamă că, de fapt, mă rătăceam în mările de oameni
pe care încercam să-i imit. Mirajul necunoscutului mă
atrăgea, voiam să fac parte din fiecare lume nouă în
care ajungeam, fără să-mi dau seama că mă îndepăr-
tam de mine și de cine eram cu adevărat.
Ea citea. Uneori privea pierdută pe geam, ui-
tându-și capul plecat pe sticla rece. Chipul său era vid,
lipsit de orice expresie, dar ochii păreau că-i strălu-
cesc, că vor să spună ceva, că nu făceau parte din acel
tablou. Mă intriga. Era de o frumusețe ireală. Voiam
să aflu mai multe despre ea, zeci de întrebări cloco-
tindu-mi în minte. Îmi doream nespus să descopăr cine
se ascundea sub acel văl subțire de mister. Cred că și
ea voia asta. Dacă știu ceva sigur despre mine, acel
lucru e reprezentat de abilitatea mea de a „citi” oame-
nii. O vedeam complexă și enigmatică. Ținuta ei mă
ducea cu gândul la o Indie modernă. Deveneam din ce
în ce mai curioasă. Din toate bijuteriile pe care le
purta, mi-a atras atenția un inel argintiu cu o piatră
mică, maro. Mă zgâiam la el. Mi se părea bizară o cu-
loare atât de anostă pe lângă un amalgam de roșu,
auriu și verde.

- Îți plac brățările mele?
Dintr-o dată mă simțeam ca un copil care a fost
prins făcând o boacănă. Vocea ei era caldă și surâză-
toare. Am ridicat privirea și am încercat să fac
abstracție de situația ciudată în care mă aflam, încân-
tată că mi s-a ivit șansa să vorbesc cu ea.
- Sunt frumoase. Da, chiar sunt. Însă mă uitam
la acel inel, i-am spus, încercând să nu mă bâlbâi.
A zâmbit amar, oftând. Atmosfera a devenit pe
loc apăsătoare și nu știam dacă trebuia sau nu să spun
ceva.
- E diferit de celelalte, știu, adaugă ea, fixându-
mă cu privirea. Vezi tu, fiecare bijuterie are povestea
ei. Brățara aceasta, cea mai frumoasă, am primit-o în
ziua când m-am căsătorit, iar inelul, atunci când soțul
meu a murit.
Vocea îi era neschimbată, la fel și chipul. Mă
speria detașarea cu care-mi povestea despre drama
prin care a trecut.
- Îmi... îmi pare rău, i-am spus. Nu am vrut să...
adică, nu știu ce am vrut.
A râs ușor. Mă simțeam tot mai jenant.
- Eram doar niște copii când o lume a tradițiilor
grafica: Denis Herciu și
52 Alexandru Manolache REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50