Page 51 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

străbunilor - boieri adevărați - și a haiducilor cu pis- DEBUT
toale ruginite și care călăreau fără de șa. Copacii ce-
daseră pe rând, culcați cu tâmpla în țărână și devenind
ei înșiși pături de pământ ocrotitor peste rămășițele
haiducilor de demult, sau transformați în cenușă și
împrăștiați în patru vânturi, pe urma legendelor. Dar
cei care rămăseseră priveau cu bătrânească mirare la
tinerețea Louisei, femeia cu nume boieresc care călă-
rea fără de șa. Copacii toți uitau că erau moșnegi, la
vederea ochilor verzi ce aduceau a început de baladă.
Iazul era și el vechi, și plin de broaște. Se auzea
de departe orăcăitul lor arțăgos și dârz, despre care
țăranii spuneau că te cheamă la moarte. Era o legendă
veche care vorbea de acele locuri - poate la fel de
veche și de stranie ca iazul - despre un boier rău și cer-
tat cu Cele Sfinte, care-și găsise moartea în apele lim-
pezi. Dar asta fusese demult, înaintea haiducilor cu
pletele în vânt, pe când codrul era doar un crâng; și
nici țăranii, nici copacii nu mai știau mare lucru. Doar
teama superstițioasă rămăsese peste ani. La adăpostul
legendei, broaștele se înmulțeau în pace, orăcăind stă-
pâne peste iaz.
Zvârlită cu forță din mâna Louisei, o piatră
lunguiață și netedă săgetă scurt apele liniștite. Mai sări Femeia ridică din umeri cu un aer de candidă
de câteva ori, spărgând netezimea iazului în cercuri nedumerire, parcă dezvinovățindu-se și ignorând
strâmte, și apoi se cufundă în apă. O broască se des- totodată vreo posibilă mustrare.
prinse de mal cu un salt bleg. Orăcăitul suratelor ei se - Mi-s urâte!
auzi și mai tare, hrăpăreț, arțăgos ca o ceartă între Lăsară în urmă iazul și broaștele sale, umblând
țigăncile desculțe. Apele iazului nu mai erau liniștite. la pas pe cărările năpădite de iarbă. Era amiază-târzie,
Louise zvârlea în urma broaștelor toate pietrele pe care iar verdele de acuarelă crudă al frunzei părea ciudat
le găsea, devenind și mai aprigă dacă reușea să lo- de proaspăt sub cerul colorat intens. Se așezară pe
vească vreo spinare verde-mâloasă. iarba udă a unei pajiști. Trecuse timpul pe lângă ei,
- Ce ai tu cu broaștele? întrebă Raul sincer cu- fără ca niciunul să-l simtă; trecuse cu pași grei și totuși
rios, după ce malul iazului fu sărăcit de pietre. neauziți peste tăcerea gândurilor. Se însera. Venise
noaptea desculță din viile cerului, cu cercei de smoală
și cu brațele îmbrăcate în ciorchini plini de must negru.
Louise se ridicase în capul oaselor.
...E încă devreme.
Trupul se răsturnă pe spate, cu șuvițele
șerpuind brune prin iarba udă.
Li se făcuse foame, și sete, și poftă. Dar era
încă devreme. Raul scutură un corcoduș cum ai scu-
tura cerceii dintr-un cireș, dar rămase numai cu efortul.
Și chiar dacă era înalt, iar crengile încărcate cu rod
acru erau aproape, lepădă cizmele de călărie în iarbă
și se avântă printre ramuri cu o bucurie copilăroasă.
Era așa bine în brațele pomului, atât de aproape păreau
stelele...
Așa află Raul că Louise nu știa să se cațere în
copaci, și nici nu știuse vreodată. Unul era sus, printre
stele și frunze, iar unul rămăsese cu gleznele învăluite
în iarbă. O ridică de subțiori și o depuse-n brațele de
ram ale copacului, crezând c-o amuză.
Și așa se pomeni Raul căzând dintr-un
corcoduș de-o șchioapă, iar râsul Louisei umplu înse-
rarea

- S-a înserat....
Mirat, sincer nedumerit.Ca ploaia pe care o
auzi de la fereastră, dar pe care n-o vezi până ce nu
ieși afară și simți pe frunte buzele ei ude. S-a înserat-
și noi nici nu știam, deși înserarea creștea în noi. [...]

REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 49