Page 62 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

Cristina Chiriac ESEU

Dezvoltare postmodernistă?

Proza generaţiei ’80 a fost, în primul rând asociată cu formula postmodernistă (dominanta on-
tologică a ficţiunii postmoderniste - faţă de cea epistemologică modernistă - presupunând intervenţia
autorului, implicit-transgresarea limitelor dintre lumea referenţială şi cea ficţională, metaficţiune, in-
tertextualitate.
Potrivit acestor coordonate, încadrarea în ge- grafica: Iris Savu
neraţia de scriitori se face nu numai prin raportare la
data publicării: de exemplu, Bedros Horasangian în-
scriindu-se prin data publicării în noul val, de după
1980, dar apreciat, la scurtă vreme, ca aparţinând, prin
conţinut, generaţiei anterioare (afirmaţia are în vedere
primul său roman, Curcubeul de la miezul nopţii,
1984, de unde cronica este absentă). Există formule
diferite în ceea ce priveşte intervenţia autorului în text:
la Ion Cristoiu (acordarea rolului de scriitor majorităţii
protagoniştilor, la Nicolae Iliescu (se dezvăluie efortul
de epicizare cu ajutorul naratorului personaj), la Ion
Iovan (personajele nu vorbesc, ci „scriu” textele), la
Ion Lăcustă (se tematizează scrisul ca act), la Mircea
Nedelciu, pe lângă intervenţia auctorială directă, se
adaugă numeroase intervenţii auctoriale de natură teo-
retică (Zmeura de câmpie, Tratament fabulatoriu ), ro-
manul propriu-zis, este construit ca un metaroman.
Mulţi dintre scriitorii generaţiei ’80 îmbină
realismul cu textualismul (Constantin Stan, Tudor
Vlad), re-scrierea presupunând instaurarea pactului de
lectură, dependentă de apelul la strategiile intertextua-
lităţii (Calpuzanii, 1987, Silviu Angelescu; ciclul ro-
manesc Zăpezile de acum un veac, 1977-1988, Paul
Anghel, Visul, 1989, Mircea Cărtărescu, Unde se
odihnesc vulturii?, 1987, Gabriel Chifu; Compunerea
cu paralele inegale, 1988, Gheorghe Crăciun, Clopo- Raportul textualism-postmodernism, arată ca-
tul scufundat, 1988, Livius Ciocârlie etc.), îmbrăcând racterul experimentalist al literaturii acestei generaţii
forma parodiei, a pastişei, a colajului, a juxtapunerii în interiorul căreia, scriitorii autodeclaraţi „textualişti”
de documente autentice, a velaturii abuzive, suprapu- au reprezentat, de fapt, un experiment mai concretizat,
neri de tipul palimpsestului. astfel că îndreptarea spre postmodernism a venit ca o
Demascarea textualismului se face la începutul renunţare la excesiva teoretizare şi îndreptare spre li-
anilor ’80 prin teoretizarea făcută de Marin Mincu, teratura propriu-zisă, eliminându-se pericolul căderii
fiind urmată de conturarea unei grupări (formate din ori nonliteraturii.1 Trecerea în revistă a principalelor
scriitori optzecişti, în jurul lui Mircea Nedelciu, gru- tehnici literare practicate de scriitorii generaţiei opt-
pare promovată de cenaclul condus de Ovid Crohmăl- zeciste a condus la observaţia că tabloul literaturii
niceanu), iar prelungirea textualismului se face după acestui deceniu presupune, fără discuţie, literatura pos-
1980 (Gheorghe Crăciun, considerat unul dintre tex- tmodernistă. O suprapunere totală a acestei formule cu
tualiştii stricţi ai grupului -alături de Gh.Iovu şi literatura publicată în acest deceniu nu se poate face,
Gh.Ene- va continua să scrie în acest fel până la ulti- un aspect esenţial al coexistenţei îl reprezintă convie-
mul text al operei sale; Mircea Nedelciu, de la înce- ţuirea stilurilor: astfel, nu toţi scriitorii care debutează
putul anilor ’80 se confirmă cu proză scurtă ce stă sub la sfârşitul anilor ’80 îmbrăţişează această nouă per-
semnul textualismului, experienţa textuării trece pe spectivă asupra literaturii, după cum, scriitorii gene-
primul plan faţă de povestirea în sine.) raţiei şaizeciste îşi vor menţine stilul.2
1. Textualismul, iniţiat de grupul autointitulat Noii (Mircea Nedelciu împreună cu colegii de la Facultatea de Litere din Bucureşti)
îşi are ca punct de plecare punerea la curent a membrilor grupului cu „telquelismul”, respectiv cu „cererea critică” şi „noul roman
francez”, rezultând de aici dorinţa de a face un alt fel de literatură.
2. Cele dintâi semne ale postmodernismului sunt la autori precum Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu (Şcoala de la
Târgovişte).

REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44 59