Page 107 - 2015_revista_noastra_nr_43-44

DIDACTICA dificil, am profitat de ocazia de a petrece la majoratul
prietenului meu din copilărie, și totodată tovarășul
A. T.: Nu aș putea da nume, dar vă pot spune că de la meu de pozne, Andrei Potop. Pe vremea aceea, fiind
familie, profesori, colegi şi regizori până la personalul un întârziat irecuperabil m-am suit pe motor și am
din hoteluri sau la cântărețul de pe marginea drumului, pornit în grabă spre restaurant, unde trebuia să fiu de
toți au adăugat câte o căramidă la ceea ce se numește vreo două ore. Petrecerea era una tipică. Nimic me-
Alexandru Tudor. morabil, aceeași muzică iritantă, aceelași șablon și
R.: Si totuși, de unde această pasiune? Cum a început aceleași tipuri de oameni. Interesul scăzându-mi trep-
totul? tat, am ieșit afară pentru a mă detașa de gloată. În timp
A.T.: Ei bine... ce îmi aprindeam o țigară (viciu dobândit în timpul
Aveam 6 ani când părinţii mei au început să ne repetițiilor la teatru) am observat că o fată stătea sin-
integreze în dimensiunea teatrului. Era singurul lucru gură în fața restaurantului pe scări. M-am apropiat de
ce o pasiona pe mama în afara slujbei ei ce impunea ea; era S., una dintre colegele mele, ceea ce m-a uimit.
multă strictețe și ordine. Pe atunci nu înțelegeam sen- Mereu am avut impresia că este genul de fată
sul pieselor, eram amuzat de culori și de vocile petrecăreață, superficială, preocupată doar de proble-
nuanțate ale actorilor ce rămâneau în mintea mea fra- mele insignifiante ale adolescenței, așa că nu m-am
gedă ca niște ecouri pierdute. Apreciam mult basmele deranjat niciodată să-i cunosc firea, fiind convins că
puse în scenă de teatrul orașului nostru, luptele cu ba- nu am ce afla. Mă intriga. Avea un aer contemplativ
lauri mă înflăcărau cel mai tare spre deosebire de pă- și părea că se bucură de momentul de singurătate.
lăvrăgeala prințeselor și drama iubirii lor ce nu mă Când am încercat să mă apropii a tresărit și s-a reîntors
entuziasma mai deloc. în grabă înăuntru. Aproape de finalul petrecerii am ob-
La 13 ani am rămas impresionant de o piesă servat că S. era pe picior de plecare, mi-am făcut
de teatru. Totul a început într-o zi de vară, prin august. curaj, m-am dus la ea, am bătut-o pe umăr și am spus:
De dragul de a o vedea veselă pe mama suportam cu „Dansezi?” la care ea a răspuns: „Da, de ce nu?!”. În
voinicie închisoarea cămășii apretate ce mă priva de ciuda faptului că dansasem cu multe fete, de data asta
libertate și mă făcea să par înțepenit. Mă uitam în mă simțeam emoționat. Nu știu dacă se datora faptului
oglindă și vedeam pe altcineva, părul meu brunet nu că văzusem o altă perspectivă a ei sau pentru că emana
mai era ciufulit și obrajii mereu mânjiți acum erau pa- o anumită grație în rochia ei mov ce contrasta cu părul
lizi, iar hainele mă făceau să par și mai înalt decât ei roșcat. Nu îndrăzneam să o privesc în ochi, așa că
eram deja. Piesa din ziua aceea se numea Livada de mă străduiam să par indiferent. Simțeam că și ea îmi
vișini de Cehov, avea un nume fistichiu, n-am ce zice, împărtășea starea pentru că nu-şi scotea capul din
dar sentimentul că nu va reuși să mă acapareze per- umărul meu. Spre finalul melodiei, fiind curios ce
sista. Deși începutul piesei mă lăsase rece, pe parcurs gândea, am încercat să-i prind privirea și, când am dat
parcă totul prindea viață. Frazele ce mi se păreau lungi de ochii ei verzi, am rămas fermecat. Timpul părea că
și întortocheate când eram mic acum căpătau sens. s-a oprit în loc. După ce s-a terminat, m-am oferit să
Doar faptul că puteam înțelege profunzimea și subti- o conduc. Când a văzut motorul a devenit reticentă,
lităţile lor mă umplea de un sentiment asemănător așa că a trebuit să o conving să urce lângă mine. În
mândriei. Voiam să văd din ce în ce mai mult. În tim- seara aceea am început să mă îndrăgostesc de Sofia.
pul piesei întrebările se nășteau în mine și mureau în Anul acela a fost plin de emoții, amintiri, nopți
ritmul dinamicii acțiunii. Cel mai mult mă atrăgea per- târzii, confuzia alegerii unei facultăți și idei
sonajul Trofimov, veșnicul student ce își susţinea vi- copleșitoare despre viitor. La finalul anului, eu știam
ziunile personale asupra omenirii. Pentru mine au fost că o să dau la Facultatea de Teatru din București și ea
ca o piatră ce cade pe suprafața unui lac liniștit și din primise o bursă în Germania. Eram bucuros că știam
undele create de atingerea ei se formează altele și tot amândoi ce vom face după liceu, dar fericirea mea era
așa până ce cuprind totul. Cuvintele lui Trofimov ră- umbrită de teama de a mă separa de ea. Ştiam amân-
sunau în mintea mea: „Omenirea progresează doi că trebuie să facem o alegere și că drumurile noas-
perfecționându-și potențialul”. A fost ca și cum cineva tre nu mai au aceeași destinație. Am încercat să-i
a reușit să spargă coaja indiferenței mele, lăsând să vorbesc, dar ea părea că nu înțelege, mă privea ca și
pătrundă prin fisură razele calde ale unei noi lumi, o cum eu eram imun situației, ca și cum eu eram sursa
lume din care acum voiam să fac parte cu nerăbdare. nefericirii ei. Mereu a preferat să-și ignore suferințele
Cum am ajuns acasă, mi-am aruncat pantofii interioare crezând că indiferența ei o poate proteja de
în hol și am dat fuga la calculator pentru a căuta mai durere, iar faptul că eu am deschis acea discuție inter-
multe informații despre Livada de vișini; eram cuprins zisă o făcea să se simtă vulnerabilă. A preferat să-mi
de o foame nestăvilită de a afla totul despre această spună că vrea să fie singură. Cum nu puteam face
piesă. Nici măcar oboseala nu mă putea opri, așa că nimic, i-am respectat decizia. În ciuda celor întâm-
zorii zilei m-au prins pe scaun cu o moacă boțită. plate, am evoluat foarte mult alături de ea, am învățat
Eram stors de vlagă, starea propice pentru a mă gândi să am răbdare, să nu renunț la ceea ce-mi doresc, ci
la sensul tuturor lucrurilor ce mă frământau. Aveam să lupt cu toate că e greu.
de gând să-mi urmez visul, să fiu cu adevărat fericit, Timpul a trecut și eu am plecat la facultate.
nu doar să port masca societății, prefăcându-mă că Am ajuns la București într-o zi ploioasă și întunecată.
totul e bine. Astfel, când am ajuns la liceu am intrat Căram după mine un geamantan de pe vremea buni-
în trupa de teatru căreia m-am dedicat cu toată pasiu- cului. Printre cărți și caiete strecurasem vreo cinci
nea mea. țigări scumpe de-ale tatei, luate din vitrină în ultima
Apoi a venit ultimul an, nesuferita clasă a XII- clipă, pentru vremurile bune în care aveam să mai săr-
a. Se spune că atunci când te aștepți cel mai puțin, bătoresc ceva.
viața îți dă anumite lecții. Cum știam că va fi un an După ce am inspectat metropola, m-am cazat
104 REVISTA NOASTRĂ nr. 43/44