Page 105 - 2018_revista_noastra_nr_49-50

DIDACTICA

Haosul m-a cuprins în brațe, m-a sărutat cast
pe frunte și m-a aruncat deodată, fără nici măcar un
cuvânt de avertisment, în apele reci ale lacului. Am
țipat, m-am zbătut, am simțit că mă înec. Dar nu
conta. Haosul era și el în apă, și râdea. Nu-mi dădeam
seama cum ajunsese acolo, dar nu conta. Râsul lui îmi
răsuna în urechi cu o claritate stranie, cu toate că nu
ar fi trebuit să aud nimic. Dar nu conta.
Îmi aminteam doar visele înspăimântătoare
din noaptea aceea, și știam că totul era doar o iluzie.
Am zâmbit și am început și eu să râd.
Îl iubeam! Doamne, îl iubeam! Pentru că era
singur, și nefericit; îl iubeam cu o naivitate și o dispe-
rare care mă îngrozea.
brațelor lui, și îl priveam cu teamă. Îmi dădusem su-
fletul acestei ființe nebune; încredințasem fără să mă
gândesc inima mea cuiva fără de inimă, crezând că va
ști să o prețuiască. Nici nu știam măcar de ce îl iu-
beam.
- Mi-e teamă, i-am spus. Ce caut aici, cu tine?
Cu tine, care ești ură și discordie și neant? Cum te pot
iubi, eu, care sunt făcută din sticlă?
Atunci el mi-a zâmbit amar, și mi-am dat
seama că nu conta nici că eram pierdută în mijlocul
necunoscutului, nici că nu știam ce sunt, nici că nu îmi
aminteam nimic. Conta doar faptul că Haosul cel fără
suflet mi-a zâmbit, iar în zâmbetul lui puteam citi amă-
răciunea secolelor de singurătate și de zbucium.
Conta doar faptul că și el era la fel de confuz și de
pierdut ca mine, și că îl iubeam. Și el mă iubea. Nu-l Trupul meu de sticlă începuse să se acopere de
mai întâlnisem niciodată, și totul putea fi doar o iluzie, crăpături. Aveam să dispar, să devin haos și neant, dar
un coșmar, o frântură dintr-un vis. Nu conta. nu conta. Iubeam Haosul, iar el mă iubea. Era tot ce
conta, în acea lume pe care urma să o părăsesc.
I-am atins mâna, și l-am sărutat, și am râs. Iar
în momentul acela, în care am devenit cioburi de sticlă
trandafirie, translucidă, râdeam. Iubeam Haosul, și
era tot ce conta.
Libertate...
Andrei Ștefan Istudor
Într-o bună dimineață, după o noapte de vise
înspăimântătoare, m-am trezit transformat într-o pa-
săre. Nu-mi aminteam nici cine, ce sunt. Simțeam doar
libertatea de a zbura, de a pluti peste tărâmurile
omenești.
Mi-am luat zborul, dar nu aveam o destinație
stabilită. De acolo de sus puteam vedea binele și răul,
pacea și războiul. Treceam pe deasupra tuturor. Pri-
veam ca un zeu oamenii asemănători, dar foarte
diferiți. Nu puteam să aduc pace între Popoare, să eli-
min dușmănia dintre ele. Nu puteam decât să înțeleg
că lumea se dezbină și se îmbină aleatoriu. Dar zborul
meu lin mi-a dat sentimentul de libertate, de eternă
liniște.
Eram doar eu și vântul. Am înțeles, însă, că
lumea funcționează după o singură lege: după război
urmează pace, după pace urmează război. Mi-am con-
tinuat drumul gândindu-mă profund la cele observate.
„Așa este și cerul infinit... După soare urmează fur-
tună, iar după furtună urmează soare.”
grafica: Dragoș Neață, Andreea Țâu și
REVISTA NOASTRĂ nr. 49/50 Raluca Prescornițoiu 103