Page 86 - 2014_revista_noastra_nr_41-42
P. 86
PREMII CNU plităţii lor. După două sau trei zile, când înţelesesem
pe cât posibil, am început să-mi scriu răspunsul, mân-
Ce mi-a provocat această scrisoare este dră că port o asemenea corespondenţă. Dar cel mai
aproape inimaginabil pentru cei care nu au primit la mult mă mira că se numise “îndatorat” în faţa mea. De
rândul lor o scrisoare de la Lev Aron. Întâi, bucuria că ce oare?
a ajuns la mine, apoi teama de cele ce mi s-au spus în Aşa ajunsesem să primesc regulat câte o scri-
ea. Nu era o teamă propriu-zisă, cât nişte fiori fantas- soare a cărei conţinut îmi răsturna parcă prisma prin
tici, pe care îi simţim atunci când supranaturalul vine care vedeam. Desigur că răspundeam pe cât de com-
în discuţie. Putea însă să nu fie vorba de nimic supra- petent puteam, dar mi se părea că niciodată nu mă
natural cât despre imaginaţia unui tânăr mucalit. Ce apropii de ceea ce primeam de la Lev Aron. Dacă şi
fată de vârsta mea nu are nevoie de îndrumare? Totuşi, înainte eram mai mult decât o visătoare, acum nu mă
părea serios. Nu ştiam! Nu ştiam nimic despre el, iar mai puteai prinde ancorată în viaţa de zi cu zi nici
cât am aflat, aproape că nu am înțeles. În ciuda raţiunii măcar câteva ore pe zi. Gândurile îmi erau parcă în
doborâte, încrederea mea în “conaş” creştea cu fiecare construcţie, iar mintea, un şantier.
gând pe care i-l atribuiam. Spre exemplu, îmi spusese De obicei, într-o corespondenţă, persoanele îşi
că era soare când îmi scria. E o dovadă de apropiere ocupă mutual şi tăcut unul, rolul de învăţător, iar al
evidentă. Şi cum să nu-i spun “domnule” dacă e stu- doilea, rolul de novice. E de prisos să numesc cine era
dent? Cu atât mai mult vedeam cum că s-ar fi cerut un cine în cazul meu şi al lui Lev, pentru că aş sublinia
astfel de apelativ. Pentru mine să fii student era ceva ceva deja evident. Îmi scria: “Tu eşti mică şi nu ştii
aproape la fel de uimitor ca lucrurile despre care îmi încă, dar viaţa e formată din suficiente drame, puţine
vorbea. Nu părăsisem vreodată împrejurimile, iar momente de satisfacţie ori fericire, dar restul? În res-
“universitate” suna foarte bine pentru cineva ca mine, tul timpului trăim sec şi placid. De aceea este impro-
dintr-o familie mică, la fel ca oraşul, cu cunoştinţe priu spus <<trăim>>. Noi suntem întocmai
medii, cu relaţii mai puţin de-atât, dar cu o dorinţă atât animalelor fără discernământ, ghidate numai de frică
de mare de a cunoaşte? şi de instinctul de a se strecura pe lângă subiect ori în
Cât despre ideile legate de haos, le-am asimilat funcţie de caz, primejdie. Impropriu este spus şi <<ca
înfometată. Erau simbolice şi puternice, în ciuda sim- nişte animale>> pentru că nu suntem mai mult de
grafica: George Alexandru Pîrlog atât. Suntem numai specia dominantă de pe o planetă
toată praf şi pulbere, toată. Ca dovadă a ceea ce afirm
stă tocmai societatea în care trăim, în care ne lăfăim
întocmai gândacilor în gunoi. Nu mă înţelege greşit,
dragă, ba chiar iartă-mi stilul de a scrie aşa de stân-
gaci, mie îmi plac oamenii şi îi iubesc. Îi iubesc aşa
cum un câine îşi iubeşte semenii şi cum un om iubeşte
un câine şi oricum. Însă, din păcate, oamenii nu sunt
câini, sunt oi proaste şi niţel murdare. Gândeşte-te
cum arată oile unui cioban neglijent, care îşi pierde
serile de duminică la crâșmă şi gândeşte-te la starea
de mizerie a animalelor lui. Priveşte apoi spre ciobă-
naşul cu sumanul alb, mirosind a lapte şi lână de miei
şi spre mioarele sale mai blânde parcă, la câinii lui,
ai spune, mai îngăduitori. Nu eşti şi tu de părere că
noi, ca umanitate, suntem în aceeaşi situaţie? Nu gă-
seşti că, sub îndrumare nepotrivită şi cel mai nepri-
hănit prunc devine un demon al materialismului şi al
desfătării? Ciobănaşul nostru nefast e chiar societatea
în sine. Aşa cum bietul oier suferă de patimile beţiei
şi zace în mizerie, aşa şi societatea îşi bazează teme-
liile pe niște valori nule, atât de viciate! Oricine se
naşte în ea, se va molipsi de păcatele celui de lângă
el şi iată-ne pe toţi bolnavi. Iată ce soartă avem noi.
82 REVISTA NOASTRĂ nr. 41/42