Page 39 - 2009_revista_noastra_nr_31-32

CULOARE INTERIOARÃ
CULOARE INTERIOARÃ
CULOARE INTERIOARÃ
CULOARE INTERIOARÃ
CULOARE INTERIOARÃ
AMÃGIRE graficã ANA-MARIA DELEGEANU
graficã ANA-MARIA DELEGEANU
graficã ANA-MARIA DELEGEANU
graficã ANA-MARIA DELEGEANU
graficã ANA-MARIA DELEGEANU
A privit cerul, a pãtruns prin
întunericul acestuia, a gãsit lumina atât de
doritã de sufletul lui. A realizat cã în lucrurile
simple se aflã adevãratele comori ºi bucurii,
cã fãrã dragoste, fãrã speranþe ºi visuri,
inima lui nu va fi niciodatã împlinitã, dar
pentru toate astea a trecut prin vânturile
vieþii care uneori l-au întors de unde a
plecat, singur ºi trist, cã toate iluziile lui au
fost spulberate.
Un suflet inocent, naiv, atât de uºor
de amãgit de frumuseþile aparente ale vieþii,
de dragostea ºi loialitatea prietenilor. Uºor
a renunþat la camera lui plinã cu jucãrii, vise
copilãroase ºi iubire pãrinteascã. ªi-a gãsit
alinare în rãutate, invidie ºi urã. Acestea l-
au maturizat atât de repede ºi anii treceau
petrecându-i în întuneric, singurãtate,
pentru cã un pustiu nu poate atrage pe
nimeni sã locuiascã în el, doar un suflet
prostuþ ca al lui. Regretele, promisiunile lui ºi totuºi a continuat sã-ºi petreacã
de schimbare îl însoþeau doar noaptea la urmãtoarele zile în aºteptarea ei. Dar fata
lumina lunii, singurul lui tovarãº, ziua era nu ºi-a fãcut apariþia. ªi ea îl cãuta pe el.
acelaºi om insensibil, soarele nu reuºea sã Nepãsarea l-a cuprins din nou, acum nici
pãtrundã în abisul în care se scãlda. noaptea nu mai avea vreun efect asupra DEBUT
Noaptea ajuta ºi ziua lovea, iubea ºi apoi lui, se transformase într-o fiinþã care nu
ura. putea fi definitã, era pierdut. Soarele
Serile treceau pline de lacrimi ºi apunea, umplând cerul de sânge, norii îl
deznãdejde, cã nimic nu se mai poate acopereau, în zadar lichidul pãtrundea prin
schimba. Plimbãrile spre nicãieri orice în seara aceea. Privea…sau poate
deveniserã frecvente ºi se continuau pânã doar poziþia capului era îndreptatã în acea
la epuizare. Tristeþea îl cuprinsese atât de direcþie, pentru cã ochii nu simþeau nimic.
adânc în braþele ei, încât nici ziua nu îl mai Era mort? Era doar un spirit? Se întreba rar;
salva, transformându-i sentimentele în ca sã gãseascã rãspuns se ciupea. Durerea
nepãsare. Mersul devenise un automatism îl fãcea sã se simtã viu, aºa cã mâinile lui
pentru salvarea atât de doritã, dar acum erau pline de vânãtãi. Se sprijinea pe
inexistentã pentru acel suflet. copacul zgrunþuros, crestãturile lui îi
Ziua - perioadã de nepãsare. Totuºi pãtrundeau în corp, le simþea. Ce fericit era!
o zãri; era la fel ca el, pierdutã în spaþiu, în Lacrimi picau pe pãmânt, privea curios. Era
lume, împinsã ºi datã deoparte de toþi. Nu ea, mai tristã ºi mai dezamãgitã ca
riposta, se uita râzând la ei cu o privire de niciodatã. O iubea, pentru cã atunci când o
sticlã, nu mai simþea nimic acum, rãul nu o privea, se vedea pe el însuºi. Îi era milã, de
mai atingea. S-au privit, ochii lor pentru o fatã ºi de el. Cum ajunsese… Dorul de
clipã au putut vedea. Picioarele s-au oprit, camera lui de copil, de pupicii cãlduroºi
corpurile, deºi bruscate de miºcãrile înainte de culcare, de vocea limpede a
violente ale celor din jur, nu se urneau din mamei, de poveºtile cu zmei ºi zâne, îl
loc, fericirea, iubirea, toate pluteau acum domina. Cât timp trecuse? Câþi ani avea
în jurul lor. Un ºir de copii a acoperit-o. A acum? Unde era? Nepãsarea încerca sã-l
fugit dupã ea. Fãrã rost… dispãruse. Era atragã din nou. Imposibil. Sentimentele lui
convins cã fusese doar o iluzie crudã a vieþii lângã ea erau mai puternice ca oricând.
DINTRE SUTE DE CATARGE

39