Page 101 - 2013_revista_noastra_nr_39-40

CRONICÃ DE FILM
CRONICÃ DE FILM
CRONICÃ DE FILM
CRONICÃ DE FILM
CRONICÃ DE FILM
puternic, care nu înceteazã niciun mo-
ment. Pe parcursul a ºase capitole,
corespunzãtoare a ºase zile consecu-
tive, se relateazã povestea lui
Ohlsdolfer, a fiicei sale ºi a calului lor.
În fiecare zi, fata se trezeºte, îl ajutã pe
tatãl sãu sã se îmbrace (el are o mânã
de care nu se poate folosi), aduce apã
de la fântâna de lângã casã, fierbe doi
cartofi pe care îi mãnâncã amândoi la
prânz, apoi îºi petrec restul zilei în mare
parte uitându-se pe fereastrã. Când vine
seara se culcã, iar dimineaþa o iau de la
capãt. Camera, neliniºtitã ºi iscoditoare
în secvenþa de început a întoarcerii
acasã a lui Ohlsdolfer, intrã în ritmul
casnic al celor doi ºi le urmãreºte cu rãbdare activitãþile zilnice, în cadre extrem de lungi,
caracteristice lui Béla Tarr. Lentoarea camerei, împreunã cu muzica gravã, obsedantã a lui Mihály
Víg transformã repetitivitatea existenþei
lor într-un fel de ritual. Micile evenimente
ce rup din loc în loc aceastã monotonie
vin sã anunþe o catastrofã a cãrei naturã
sau cauzã ne rãmâne ascunsã, dar care
ne tulburã: calul refuzã sã mai tragã
cãruþa, iar apoi renunþã sã mai mãnânce
sau sã mai bea apã, un beþiv vine sã
cumpere palincã ºi vorbeºte în dodii
despre decãderea din drepturi a fiinþei
umane, fântâna seacã într-o singurã
noapte, dupã ce bãtrânul ºi fiica sa sunt
vizitaþi de un grup de þigani. Rãmaºi fãrã
apã, cei doi îºi fac bagajele, iau calul ºi
pleacã, dar dupã câteva momente în care
dispar în spatele dealului de lângã casã,
se întorc la fel cum au plecat. De aici,
speranþa se stinge cu totul ºi se naºte ideea terifiantã, sugeratã în prealabil de repetiþia înnebunitoare
a muzicii ºi a sunetelor vântului, cã ei nu au unde sã se ducã pentru cã nu mai existã nimic altceva
în afarã de ceea ce vedem pe ecran. Lumea exterioarã a dispãrut, iar cei doi sunt claustraþi undeva
în afara timpului. Bãtrânul descarcã bagajele, iar camera se apropie încet de figura impasibilã ºi în
acelaºi timp plinã de groazã a fetei, care priveºte în gol pe fereastrã. Atenþia pe care cineastul o
acordã chipurilor, vine parcã sã spargã impenetrabilitatea cu care îºi înzestreazã personajele. Cu
toate cã le privim poate minute în ºir, expresiile feþelor nu trãdeazã nimic, umanismul lor explodeazã
prin comparaþie cu lumea exterioarã, crudã ºi indiferentã în faþa suferinþei.
Dupã încercarea nereuºitã de evadare, filmul devine previzibil ºi demonstrativ. Urmãtoarea
noapte ºi-o petrec în întuneric, deoarece încercãrile lor de a aprinde lampa sunt zadarnice. Problema
nu este întâmplarea în sine, ci faptul cã
personajele, pânã acum tãcute ºi
maiestuoase, verbalizeazã tot ceea ce
se întâmplã pe ecran („S-a stins!”,
„Acum s-a stins ºi cãrbunele.”), creând
un efect teatral supãrãtor. Imaginea se
mai deschide încã o datã pentru a-l arãta
pe Ohlsdolfer muºcând dintr-un cartof
nefiert ºi îndemnând-o pe fiica sa sã con-
tinue sã lupte: „Trebuie sã mâncãm.”,
subminând astfel forþa superioarã a
imaginii, care conduce atât de frumos
filmul pânã aproape de final.

ilustraþia articolului: www.imdb.com

REVISTA NOASTRÃ nr. 39-40
REVISTA NOASTRÃ nr. 39-40
97
REVISTAA NOASTRÃ NOASTRÃ nr nr. 39-40. 39-40 97
NOASTRÃ
nr
. 39-40
REVIST
REVIST
A
97
97
97